Blog

MONOMANIACE cu fluturi in stomac

Acel concert pe care îl aștepți de luni de zile, acei oameni care îți colorează inima cu cele mai frumoase emoții și acele prietene care schimbă toată perspectiva și alături de care ai trăit deja cele mai speciale clipe. Nerăbdarea e combinată cu răbdarea. Ai vrea să vină cât mai repede ziua concertului, dar în același timp îți dorești ca timpul să treacă mai greu, pentru că înțelegi că așteptarea înseamnă că momentele de fericire încă nu au fost consumate, deși se află aproape. E un farmec aparte al așteptării.

Și ziua sosește. Și simți că ai aripi(le), ace(le) și fluturi în stomac, semne clare că începe MONOMANIAC.

Nu mai contează nimic. Intri într-o stare aparte pe care nu-ți permiți s-o murdărești cu niciun gând negativ care apare inevitabil în viața de zi cu zi. E o zi specială. Te pui în fața gardului încă de dimineață. Emoțiile sunt tot mai puternice pentru că vezi agitația pregătirilor, realizezi că foarte curând va începe mult așteptatul concert. Într-un colț al minții deja încolțește un fir de tristețe pentru că în doar câteva ore vraja se va rupe și totul va rămâne în amintire. Dar nu e timp pentru a-ți părea rău de senzația care urmează. Trăiește clipa! Acum, aici!

Trec orele și greu, și încet. Totul e haos în mintea ta. E haosul bucuriei, în care fiecare minut scurs înseamnă un strop de adrenalină în plus.

Gata, suntem echipa completă! Ne-am ocupat în sfârșit locurile, după ce am trecut proba de foc a biletelor. Încă nu îți vine să crezi că ai în jurul tău fix oamenii de care aveai nevoie pentru a diseca și a amplifica sentimentul CSD.

Inima e gata să sară din piept. Începe! Uiți de timp și spațiu. Te uiți la ei, sari, cânți, țipi, rămâi fără aer și nu te lași, continui să țipi. E un fel de anestezie temporară. Nu mai simțiți nimic din exterior, e vorba doar de forța cu care percepeți toate emoțiile și trăirile împreună, când inimile voastre bat în unison. E incredibil să fii înconjurat de o energie pe care o simți cu tot sufletul și pe care nu ai putea s-o compari cu absolut nimic. E energia pur subiectivă, care ajunge la tine prin muzică, versuri, atitudini, gesturi. Energia pe care ți-o alegi, pentru că rezonezi cu ea. Inspirația care nu necesită explicații pentru că e inexplicabilă și unică. Nu m-aș putea vedea fără oameni care să îmi ofere bucăți din mine pierdute și reconstruite. Nu m-aș putea vedea fără oameni care să îmi cuprindă sufletul, pur și simplu. Poate este egoist, dar am nevoie de repere care să mă ghideze atunci când mi-e greu. Iar băieții ăștia de la Carla's Dreams, (da, exact, ”mascații ăia” ) ,au declanșat un nou sentiment pe care nu îl pot compara cu nimic. Au făcut niște ”greșeli” esențiale pentru care i-am ”taxat” cu toată admirația mea #(mono)maniac(ă). Sunt autentici cu măști pe față;  simt și compun o muzică pe care nu toată lumea o gustă, dar care îți poate oferi ”darul de acces” spre înțelesuri diverse care nu pot să nu schimbe ceva cât de mic în tine; comunică atât de mult cu publicul încât masca nu e un obstacol, pentru că masca lor are doar ”darul” de a acoperi o identitate, pe când măștile folosite de alții acoperă caractere și afișează falsitate.

Pentru că formează prietenii. Pentru că indiferent de caractere și păreri contradictorii, fac oamenii să fie măcar puțin mai buni, mai deschiși, mai luminoși. Pentru că nu pretind perfecțiunea și nici nu și-o doresc, sunt #imperfecți exact ca noi toți și nu au o problemă să admită asta.

Pentru că.. aș putea scrie incoerent și sincer mult timp de acum despre ei și tot aș spune puține, prin cuvinte multe. Produc un haos minunat. Astfel de zile alături de astfel de oameni mă fac să mă simt norocoasă. Mă simt norocoasă că am șansa să trăiesc emoții pe care nu toată lumea are capacitatea să le simtă.

Mulțumesc! Vă iubesc!

Monomaniac, 2018.

.

 

Citeşte mai mult

Nu esti uitat

A trecut un an de când nu mai ești și mie tot mi se pare imposibil. M-am gândit atât de mult, mi-am pus atâtea întrebări și am căutat să înțeleg, să asum o realitate care dădea cu virgulă, care îmi dădea o reconfigurare de traseu. Prima palmă dată peste suflet  pe care o conștientizam. Nu te puteam vedea pe tine, atât de viu, atât de energic și de pozitiv, îmbrățișând definitiv tăcerea mormântală.

N-am să pot niciodată exprima prin vorbe rostite sau scrise cât de important ai fost și rămâi. Și n-am putut niciodată să-mi exprim cele mai adânci sentimente față de oamenii importanți din viața mea, și îmi pare rău.. Îmi pare rău că țin atât de mult în interior și că las să se vadă poate prea puțin, îmi pare rău că nu am putut să-ți spun niciodată că ești un om minunat, un unchi incredibil, și că te iubesc. Și acum simt nevoia să scriu, să scriu într-un flux haotic și plin de amintiri, pentru că… îmi e dor de tine.  Îmi e dor să fii aici, îmi e dorul ăla egoist poate, venit din nevoia prezenței tale efervescente, care scotea zâmbete și din cele mai încleștate momente.

Pentru mine, tu erai… ești.. vei fi simbolul bucuriei vieții. Mă regăseam râzând în hohote cu tine și mă făceai involuntar poate, să descopăr că trebuie să îmi mai domolesc puțin fricile, grijile, anxietățile pe care le lăsam să își facă de cap în mintea mea. Nimic nu te oprea. Îi zâmbeai vieții chiar dacă asta presupunea uneori să sfidezi necazurile și problemele. Cădeai, te rostogoleai, te ridicai,te scuturai puțin și apoi făceai o glumă.  Erai mijlocul familiei, omul după care mă uitam de fiecare dată cu interes. Și nu ți-am spus niciodată că de fiecare dată când ne întâlneam de sărbători la țară, eram nerăbdătoare să apari, parcă sărbătoarea nu avea dreptul să înceapă până nu intrai și tu pe ușă.

Vai, și cât vorbeai! Mult, mult.. Și noi râdeam de tine, cu tine, te întrerupeam, te întrebam și tu tot vorbeai, și era totul într-o dinamică liniștitoare de suflete.

E atât de grea liniștea de acum. E mult prea liniște de când nu ești. E atât de ciudat să fie sărbătoare, să fim toți, și tu să nu apari. Parcă tot aștept să apari de undeva, să intri și să faci gălăgie, să ne trezești din lâncezeala în care ne afundăm.

În primele luni de la dispariția ta, nu exista zi în care să nu mă gândesc că ai plecat. Era gândul pe care nu mi-l puteam desprinde de suflet, gândul care a declanșat o revoluție în inima mea. M-am certat pe mine pentru toate frământările, gândurile negre, grijile pe care mi le cream singură până și din cele mai mărunte motive. Mi-am dat seama abia atunci că nimic nu e definitiv în afară de moarte, că orice își poate găsi soluția, oricât de greu ar părea, atât timp cât inima continuă să bată. Mi-am promis că o să încerc să îmi mai calmez puțin temperamentul, că o să îmi impun să trăiesc mai liber. 

Acum, după un an, realitatea s-a sedimentat dar parcă încă nu s-a înfipt în creierele noastre. Încă ești aici, cu noi. Nu ai cum să pleci, ești în gândul și în amintirile noastre.

Și știu că deși emoția asta se transformă în lacrimi, tu ai vrea ca noi să zâmbim, să ne aducem aminte zâmbind și să trăim zâmbind. Promitem că o să ne străduim.

Nu ești uitat. Nu vei fi uitat de noi. Ești încă aici, atât timp cât inimile celor care te-au cunoscut vor bate.

24 martie 2018.

 

Citeşte mai mult

Cantec de leagan (CSD 10)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 
 
Azi, a zecea postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa Cântec de leagăn - youtube: https://www.youtube.com/watch?v=G3AcNKxu3so
 

 

 Soarele apune și tata își leagănă duios fetița, zâmbindu-i cu toată dragostea de care e capabil. Închide ochii, și îi șoptește la ureche promisiunea pe care trebuie să o respecte amândoi pe tot parcursul călătoriei împreună.

 

”Știi, ești cel mai bun omuleț pentru mine. Ești cea care schimbă tot și care aduce stabilitate, ești singura ființă care îmi oferă sensul de a trăi, fără să spună sau să facă nimic. Doar pentru că exiști. Știi, eu și mama ta vom fi alături de tine mereu, în urma pașilor tăi și te vom încuraja întotdeauna să crezi în tine și în drumul tău, să fii tare și să fii bucuroasă mereu. Să nu îți fie frică când eu voi dispărea, sau când mama ta va dispărea. Să te gândești că iubirea noastră pentru tine e atât de puternică încât nu e necesar să fim lângă tine fizic, tu ne ai în interiorul tău, în suflet, în cuget. Până atunci, să fii o fetiță ascultătoare, să crești mare și frumoasă, să zbori cu aripile fericirii și să fii copil, indiferent de câți ani îți va arăta buletinul. Păstrează pentru mai târziu, pentru atunci când te vei simți tristă și dezamăgită, din sclipirea și bucuria pură pe care copilăria ți le va dărui. Acum, dormi, fetița mea! Ești protejată și iubită. Visează zile frumoase, cu mult soare.”

 

Citeşte mai mult

Летать- A zbura (CSD 9)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 
 
Azi, a noua postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa Летать  - youtubehttps://www.youtube.com/watch?v=BOKInlPzZLc
 

 

Am închis ușile, ferestrele, am dat pe mut gălăgia de pe strada noastră aglomerată, plină de oameni, de cuvinte și de mișcări brutale, parcă teleghidate. Am pus zăvorul peste acel ”tot” ce ne distrage și ne face neatenți unul față de celălalt. Acum visăm și zburăm în realitatea noastră. În doi se deschid lumi, tăceri care urlă de subînțeles, priviri, atingeri, necunoscuturi atât de cunoscute. Încerc să memorez fiecare moment subiectiv care ne aduce fericirea, fiecare cuvânt nerostit și transmis, fiecare minut care ne aduce mai aproape unul de altul, dar care în același timp ne aduce mai aproape de haosul diurn de afară. Sunt doar câteva clipe pline care trec ca un gând, ca o părere a ceva ce există și rămâne zi de zi, necondiționat, lângă tine: iubirea. Zburăm acum… acum… mâine dimineață, ne închidem din nou aripile și așteptăm cuminți să le putem redeschide spre zările fericirii. 

 

Citeşte mai mult

Mama (CSD 8)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 

Azi, a opta postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa Mama - youtube: https://www.youtube.com/watch?v=QDSmYc4Wnc4

Ca o ploaie de stele, ca o melodie care își repetă acordurile iar și iar, în surdina inimii.  

Cel mai frumos cuvânt care n-a fost încă inventat, pentru că sensul lui e mult prea complex pentru a fi explicat, îi este atribuit ei. Pentru că merită, pentru că e omul fără de care sensul ar dispărea.  

E cea care oferă stabilitate, cea care oferă punct de refugiu. Cea mai specială, care e aproape și atunci când e departe, care mângâie și atunci când mă ceartă, care știe să îmi arate cum sunt, chiar și atunci când vreau să neg, să fug, să uit. Care mă cunoaște mai bine decât îmi dau eu voie să mă cunosc. A cărei îmbrățișare cuprinde toate fricile, lacrimile, neputințele, alinându-le. Cea care face sacrificii de tot felul, doar pentru a mă ști fericită, care mă ascultă, mă înțelege și atunci când nu îmi dă dreptate, care mă face să râd în hohote și să o consider cea mai bună prietenă, care mă face să mă simt cea mai norocoasă fiică pentru că este AȘA cum e. Cea care citește dincolo de rânduri și înțelege tot ce îi transmit nonverbal. Cea care mă sună chiar atunci când sunt pe punctul de a o suna, care se îngrijorează uneori fără motiv, care mă iubește așa, simplu, adevărat, fără limite.

Mama. 4 litere, o galaxie de sentimente și de emoții. E centrul. E reperul. E persoana fără de care lumea s-ar clătina și inima ar fi în derivă.

Melodia pe care vreau s-o ascult la nesfârșit, în fiecare zi a vieții mele. 

 

Citeşte mai mult

Tata (CSD 7)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 

Azi, a șaptea postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa Tata. - youtube: https://www.youtube.com/watch?v=iDKMJziHUiA

Știi? Am crezut în tine și am căzut de la înălțime într-un ocean adânc de vise spulberate, de dezamăgire și dezgust. Cât a fost totul simplu, erai aici și îmi șopteai cele mai frumoase cuvinte pe care eu, naiva, le înghițeam ca pe un anestezic al problemelor din exterior. Și brusc, tu ai devenit problema. Ai devenit străinul, omul care dă din umeri indiferent în fața vieții. Ai pus mâinile în buzunar, ai început să țipi, să te dezvinovățești și să îmi reproșezi. Făceai doi pași în spate, apoi te apropiai cu un pas, cu un strop de speranță că voi face cum spui tu, călcându-mi în picioare sufletul, sfâșiindu-mi dragostea pe care ți-o purtam.

Nu înțelegeai că primisem cel mai frumos dar….Nu voiai să înțelegi că în mine erau două inimi și că una dintre ele este compusă din mine și din tine și că e menită să ne dea cel mai adânc sens.

Îmi cereai să ucid inima care deja bătea, îmi spuneai cinic, că mă iubești și că nu suntem pregătiți, că nu avem nimic. Aveam totul… ne aveam pe noi.

Și ai decis să pleci. Să ne lași, să uiți, să ștergi cu buretele orice urmă de responsabilitate. Ai distrus lumea noastră, pe care credeam că o construisem solidă, aproape de nepătruns.

Și inima noastră s-a făcut mare. Este frumoasă, deșteaptă, cu ochii tăi și zâmbetul meu. Are cui să-i spună ”tată” în absența ta. Uneori aș vrea să fi fost altfel, și acum să nu fim nevoiți să ne intersectăm accidental privirile, pline de subînțeles, la semafor în graba noastră în direcții diferite. 

Citeşte mai mult

My girl (CSD 6)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 
 
Azi, a șasea postare din acest ”jurnal” - inspirată de piesa My girl.
 

Știi.. au trecut atât de multe zile în care am visat, mi-am imaginat, te-am imaginat. Planuri și imagini inutile.. când închideam ochii eram noi, amândoi, de mână prin caruselul vieții, dar când deschideam ochii mirajul dispărea și eram din nou două piese din două puzzle-uri diferite. Tu și eu..

Și.. încercam să-ți transmit tot ce simt, dar mă înecam în fumul degajat de frică. Mă întorceam la locul meu, și te priveam în tăcere.

Dacă ai fi înțeles, aș fi putut să îți arăt că lumea cuvintelor e mută în comparație cu lumea pe care am fi zugrăvit-o cu stări și sentimente.

Ți-aș fi arătat lumea mea, mică și neînsemnată, plină de mine și de tine și alte milioane de lucruri pe care nici eu nu le știu, dar care se află undeva, așteptând să fie descoperite.. Aș fi vrut să mă vezi în modul egoist în care te vedeam eu, să înțelegi.

 

Cu o privire m-am scufundat în abis și am cules fericirea. Când am revenit, am înțeles că m-am amăgit din nou și că răsunau ca un refren în mine ecourile pe care aș fi vrut să le fac cuvinte, ecourile care mi-ar fi spus exact ca în filme: ”You're the air that I'm breathing, you're my girl.”

 

Cu drag,

Teo.

 

Citeşte mai mult

Pentru cei ce pot (CSD 5)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 
 
Azi, a cincea postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa  Pentru cei ce pot.

 

Nu sunt nici scriitoare și nici cea mai silitoare, cred că sunt pe o linie care urcă și coboară, în funcție de ce se întâmplă în jur,

Am prietene cât să le pot număra pe degete, și amintiri alături de ele cât să pot umple un sac imens cu emoții,

Nu am prea multă încredere în mine, și uneori am prea multă încredere în oamenii de lângă mine,

Sunt un haos de nebunie, tristeți și bucurii, dezamăgiri și împliniri, de alb și de negru,

Îmi place să zâmbesc, să privesc oamenii care zâmbesc,

Îmi place să citesc, și să creez, să mă plimb și să imortalizez momentele fericite,

Îmi place să ascult, și mai puțin să vorbesc, îmi place să aștern în scris sentimente și senzații pe care nu le pot concretiza în cuvinte,

Îmi place să văd copiii cum își atrag părinții în lumea lor fermecată, lipsită de prejudecată și de griji,

Îmi plac blănoșii sinceri care te așteaptă seara bucuroși că te-ai întors și gata să-ți ofere doza de afecțiune,

Îmi plac mirosul de acasă și îmbrățișările mamei,

Îmi plac mesele în familie și râsetele fără oprire,

Îmi plac concertele care mă lasă fără voce și cu inima plină,

Nu-mi plac încrâncenarea și reaua-voință,

Nu-mi plac ipocriții și nu prea agreez prostia,

Nu-mi place să judec pe nimeni și nici să fiu judecată,

Îmi place să creăm povești frumoase și amintiri prețioase,

Îmi plac prieteniile adevărate, trainice,  

Îmi place să mă simt norocoasă atunci când mi se întâmplă lucruri bune,

Și mi-ar plăcea să pot mulțumi mai des pentru momentele superbe pe care le primesc gratuit, fără vreun merit..

Aș vrea să putem face ceva bun pentru noi, să facem bine,

Să fim mai buni…

Un gest mărunt, apoi un gest puțin mai mare,

Și tot așa…

Predând ștafeta altuia…

Până când… vom fi mai buni!

Hai să fim mai buni!

 

Cu drag,

Teo.

 

Citeşte mai mult

Стена... -Zidul (CSD 4)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. 
 
Azi, a patra postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa  ”Стена...”
 

 

Din spatele zidului îmi zâmbește iubirea. Confuză, precisă, atrăgătoare și respingătoare, bună și rea, meschină și generoasă, aproape și departe. Nici ea nu știe să se definească și să îmi spună ce loc vrea să-și atribuie. Aș avea nevoie de o explicație detaliată și precisă din partea ei. Să îmi spună de ce se joacă cu magia neagră, de ce face rău și apoi stropește focul iscat cu un praf de bine.. de ce se îndepărtează și apoi îmi apare în vis, atât de reală, de palpabilă… de ce e oarbă și vede atât de bine totul… de ce înțeapă cu venin și apoi ascunde antidotul care te poate salva de contaminarea interioară… de ce e instabilă și te provoacă: acum apare, acum se ascunde.

Ea se ascunde dar tu nu te poți ascunde de ea. Îți formează un zid care te apără și în același timp te mistuie cu puterea cu care îți amplifică sentimentele.

Zidul iubirii își face mii și mii de replici, se dedublează, se multiplică, te face să fii captiv și totuși să nu vrei să ieși dincolo de zid, pentru că te-ai simți mult prea pustiu, dezbrăcat de simț, de esență. 

 

 

Citeşte mai mult

It's raining (CSD 3)

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. Deja am emoții numai după ce am scris rândurile astea.. :)) 

Azi, a treia postare din acest ”jurnal”- ”It's raining”

 

Plouă cu cioburi pe asfaltul din sufletul meu. Mă apasă tăișul lor și mi-aș dori să plouă normal, cu picături clare, moi, monotone, ca într-o zi obișnuită de toamnă. Dar pentru mine, azi nu e o zi obișnuită de toamnă.  S-au prăbușit lumi, galaxii interioare, m-am prăbușit eu… Sunt dezamăgită, mi-e frig, culoarea s-a decolorat și de suflet s-au lipit deznădejdi, neputințe, frici. Mintea mea e de partea ta, mi te aduce în fiecare fracțiune de secundă în care încerc să mi te scot din ea. Vreau să te oprești, să nu mai continui să alergi haotic prin mine. Ești departe, ești străin, dar te strig involuntar.

 Mi-ai spus că dragostea e cheia noastră și că ne vom ține de mână. Vorbe?

Plouă… Plouă și tot plouă. E un refren obsedant pe care tu mi l-ai oferit înainte să pleci. Aș vrea să ți-l dau înapoi și să iei la pachet toată furtuna care îmi amestecă sentimentele și care îmi nimicește zi după zi, energia. 

Citeşte mai mult

Nume formular