Nu esti uitat

A trecut un an de când nu mai ești și mie tot mi se pare imposibil. M-am gândit atât de mult, mi-am pus atâtea întrebări și am căutat să înțeleg, să asum o realitate care dădea cu virgulă, care îmi dădea o reconfigurare de traseu. Prima palmă dată peste suflet  pe care o conștientizam. Nu te puteam vedea pe tine, atât de viu, atât de energic și de pozitiv, îmbrățișând definitiv tăcerea mormântală.

N-am să pot niciodată exprima prin vorbe rostite sau scrise cât de important ai fost și rămâi. Și n-am putut niciodată să-mi exprim cele mai adânci sentimente față de oamenii importanți din viața mea, și îmi pare rău.. Îmi pare rău că țin atât de mult în interior și că las să se vadă poate prea puțin, îmi pare rău că nu am putut să-ți spun niciodată că ești un om minunat, un unchi incredibil, și că te iubesc. Și acum simt nevoia să scriu, să scriu într-un flux haotic și plin de amintiri, pentru că… îmi e dor de tine.  Îmi e dor să fii aici, îmi e dorul ăla egoist poate, venit din nevoia prezenței tale efervescente, care scotea zâmbete și din cele mai încleștate momente.

Pentru mine, tu erai… ești.. vei fi simbolul bucuriei vieții. Mă regăseam râzând în hohote cu tine și mă făceai involuntar poate, să descopăr că trebuie să îmi mai domolesc puțin fricile, grijile, anxietățile pe care le lăsam să își facă de cap în mintea mea. Nimic nu te oprea. Îi zâmbeai vieții chiar dacă asta presupunea uneori să sfidezi necazurile și problemele. Cădeai, te rostogoleai, te ridicai,te scuturai puțin și apoi făceai o glumă.  Erai mijlocul familiei, omul după care mă uitam de fiecare dată cu interes. Și nu ți-am spus niciodată că de fiecare dată când ne întâlneam de sărbători la țară, eram nerăbdătoare să apari, parcă sărbătoarea nu avea dreptul să înceapă până nu intrai și tu pe ușă.

Vai, și cât vorbeai! Mult, mult.. Și noi râdeam de tine, cu tine, te întrerupeam, te întrebam și tu tot vorbeai, și era totul într-o dinamică liniștitoare de suflete.

E atât de grea liniștea de acum. E mult prea liniște de când nu ești. E atât de ciudat să fie sărbătoare, să fim toți, și tu să nu apari. Parcă tot aștept să apari de undeva, să intri și să faci gălăgie, să ne trezești din lâncezeala în care ne afundăm.

În primele luni de la dispariția ta, nu exista zi în care să nu mă gândesc că ai plecat. Era gândul pe care nu mi-l puteam desprinde de suflet, gândul care a declanșat o revoluție în inima mea. M-am certat pe mine pentru toate frământările, gândurile negre, grijile pe care mi le cream singură până și din cele mai mărunte motive. Mi-am dat seama abia atunci că nimic nu e definitiv în afară de moarte, că orice își poate găsi soluția, oricât de greu ar părea, atât timp cât inima continuă să bată. Mi-am promis că o să încerc să îmi mai calmez puțin temperamentul, că o să îmi impun să trăiesc mai liber. 

Acum, după un an, realitatea s-a sedimentat dar parcă încă nu s-a înfipt în creierele noastre. Încă ești aici, cu noi. Nu ai cum să pleci, ești în gândul și în amintirile noastre.

Și știu că deși emoția asta se transformă în lacrimi, tu ai vrea ca noi să zâmbim, să ne aducem aminte zâmbind și să trăim zâmbind. Promitem că o să ne străduim.

Nu ești uitat. Nu vei fi uitat de noi. Ești încă aici, atât timp cât inimile celor care te-au cunoscut vor bate.

24 martie 2018.

 

Subiect: Nu esti uitat

Niciun comentariu găsit.

Comentariu nou