Întotdeauna tu ai fost marea mea problemă. M-am confruntat zilnic cu neajunsurile tale, cu reproșurile tale, cu amărăciunea pe care o strângeai în tine și mi-o pasai cu nonșalanță. Îmi știai toate hibele, toate fricile… Îmi adânceai temerile și îmi arătai ostentativ unde am greșit. Mă obsedai cu întrebările tale, cu tăcerea ta care îi supăra pe cei din jur… Mă făceai să cred că nu merit, că sunt prea mică și că ce am eu de spus nu e relevant și suficient de bine structurat.

Dar mă lăsai să visez până la epuizare. Mă împingeai de la spate să îmi conturez un univers bun și frumos,în care sufletul meu să se poată liniști și regăsi. Mă sfătuiai mereu să îi ascult pe cei dragi,și chiar dacă aș fi fost supărată pe ei,să fiu conștientă de faptul că ei îmi vor absolut întotdeauna binele. M-ai ajutat să îmi împlinesc visuri și să sper la construirea unora noi.

Sunt multe momente în care ne certăm… Sunt multe clipe în care simt că ești dură, rea, furioasă, mult prea tăcută, rezervată cu cei din jur, neliniștită. Dar sunt și încă pe atâtea momente în care mă faci mândră de mine și de valorile pe care mi le-ai sădit în interior.

E cea mai dificilă relație pe care o pot avea cu cineva. Și pe deasupra e o relație care va dura toată viața.. Relația mea…cu mine…relația mea…cu inima mea….

Cu drag,

Teo.

Mi-e frică… să nu greșesc, mi-e frică să vorbesc în public, mi-e frică de penibil, mi-e frică să îmi exprim toate gândurile pentru a nu mi se pune o anume etichetă, mi-e frică de schimbări, mi-e frică de propria timiditate…. Lista continuă și nu se termină prea curând.

Mă supăr… pe oameni dragi, din motive irelevante sau mai serioase…

Mă împiedic, cad, plâng, mă chinui, greșesc…

Fac lucruri pe care apoi le regret…

Dar fac lucrurile astea.. Le fac pe toate și pun alături lucrurile pozitive și calitățile..calitățile mele sau  pe cele împrumutate de la alții. Pur și simplu trăiesc viața, așa cum știu eu, așa cum inima îmi spune în acel moment. Sau nu…  pentru că sunt și o multitudine de lucruri pe care le fac fără să îmi activez partea afectivă.

Și îmi dau seama…. Că e bine! Că sunt bine! Că sunt sănătoasă, că am o familie frumoasă și că nu mă împiedică nimic să continui să visez, să sper, să mă schimb sau să avansez. Că nimic nu e atât de grav încât să mă facă să plec capul în pământ. Că mereu poate exista o soluție,o salvare. Nimic nu e categoric.. Nimic….în afară de o tragedie…

E atât de ciudat cum funcționăm uneori,noi, oamenii. Suntem atât de fragili în fața vieții, și cu toate astea, avem timp și chef să ne irosim în acțiuni inutile, degradante sau fără scop. Aruncăm la gunoi timp, ca și când am avea o eternitate la dispoziție. Iar când ceva puternic ne lovește sau îi lovește pe alții, ne trezim. Ca și când eram într-o profundă visare, trăind în reluare. Se produce un declic. Reacționăm.

Nu vreau să-mi imaginez ce se află în sufletele celor care au pierdut copii, prieteni, apropiați.

Mă cutremur la gândul că o mamă își strigă fără încetare copilul care nu-i va mai răspunde niciodată,care nu va mai veni niciodată acasă să fie mângâiat sau mustrat din iubire.

Au murit copii, au murit tineri…au murit oameni care s-au strâns din pasiunea comună pentru muzică.

Durere, panică, tristețe și un gol ce pentru multe familii nu va mai putea fi risipit niciodată.

Putea fi oricare dintre noi acolo…

Și deși nu frecventez cluburile,mă gândesc să s-ar fi putut întâmpla ca acolo să aiba loc concertului unui artist foarte drag mie… Mă gândesc strict la mine. Și poate că sună egoist, dar gândindu-ma la mine, mă gândesc ce simt cei care au trecut prin acest cumplit moment.

Mă doare sufletul pentru ce s-a întâmplat în #Colectiv ieri seară.

E doliu national….

Condoleanțe familiilor îndurerate și Doamne ajută-i pe cei care au supraviețuit și se zbat pentru viață!

Iubiți viața… e singura certitudine pe care o avem.

Cu drag,

Teo.

Nu,chiar n-am să înțeleg. Suntem atât de diferiți, deși ne leagă atât de multe lucruri. Simțim diferit, înțelegem diferit, iubim diferit, ne plac lucruri diferite, și uneori… suntem în contradicție sufletească noi…cu noi. Probabil că cea mai dificilă luptă se realizează în noi, între propriile noastre bagaje sufletești.

Dar tot noi, ne punem singuri piedici. Aruncăm cu pietre, venin și noroi în cei din jur,și răutatea se întoarce în noi,provocându-ne stări ciudate. Adresăm cuvinte pe care nici nu le simțim, și de foarte multe ori,rănim cu adevărat. Noi, uităm… dar ei… ei, cei care sunt criticați și umiliți prin vorbe urâte, pot rămâne marcați pentru totdeauna de acele vorbe. Și poate că îmi spui că exagerez, dar mai gândește-te puțin la tine, și la cât te-ai chinuit să îngropi sentimentul pe care ți l-a creat dezamăgirea legată de un om drag, sau chiar legată de cineva care nu te cunoaște bine, dar care a avut suficientă forță încât să te tragă mult în jos cu atitudinea lui.

Suntem fragili și inconstanți. Iar cei de lângă noi pot lovi cu putere exact atunci când suntem cu moralul la cele mai mici standarde.

Suntem puternici și răzbunători. Iar cei care ne lovesc, nu au cum să nimerească în cineva stăpân pe sine, care știe să întoarcă vorbele și situațiile în favoarea sa.

Suntem un cumul de factori…interni și externi.

Și n-am să înțeleg…

De ce să judecăm, să dăm sentințe, să condamnăm? De ce să punem etichete pe oameni doar pentru că noi nu suntem în asentimentul lor? De ce să atacăm, în loc să discutăm?

Unii sunt mai deschiși și mai vorbăreți…alții mai timizi și mai temători. Dacă ne gândim puțin, chiar are farmec. Să ne ”completăm” unii pe alții.

Cu siguranță ar fi mult mai interesant să vorbim cu cei de lângă noi. Să vorbim fără răutăți gratuite. Să ne expunem părerile, să ne exprimăm sentimentele în legătură cu oameni și lucruri. Să interacționăm civilizat.

Cu drag,

Teo.

De la lucruri minore, la chestiuni majore….

Nu-mi place părul, nu-mi place cum arăt, nu-mi place ce fac și cum fac.. Sunt momente în care sunt în conflict cu mine… Sunt dură, mă supăr și încep să-mi analizez comportamentul și într-un fel doar de mine știut, îmi analizez sufletul.

Simt că sunt străină de mine, și că tot ce fac e să mă îndepărtez de ceea ce vreau să fiu. Port discuții aprinse cu eul meu și mi se pare că totul e anapoda și că pierd…mereu pierd. Pierd timp, pierd idei pe drum, pierd oameni din lipsa de curaj, pierd acțiuni… De fapt, probabil că simt să mă pierd pe mine într-o mlaștină de regrete, de zâmbete false, de frici și de greșeli.

Mă strecor printre cuvintele pe care mi le arunc mie, în gând, și ies din nou la suprafață,unde văd soarele. Văd strălucirea ce există în lumea asta ce are o gramadă de imperfecțiuni. Văd că după norii negri, apar raze ce merită primite în suflet.

Cu drag,

Teo.

Habar n-am dacă scriu frumos. Știu doar că îmi place extrem de tare să îmi astern gânduri. Tocmai pentru că nu sunt foarte vorbăreață,compensez prin a scrie ce simt. Am adunat în fiecare postare de până acum bucățele din sufletul meu și din sufletele celorlați,bucățele descoperite cu tot dinadinsul sau întâmplător.

Și… a trecut 1 an…și nu-mi vine să cred. 1 an de când am avut curajul să pun în aplicare bucuria de a împărăși cuvinte, sentimente.

1 an de blog, 1 an plin de trăiri și de emoții contradictorii. Nu regret nicio secundă că am ales să deschid blogul,din contră. Sunt emoționată și sper să reușesc să vă ofer măcar din când în când, câte o micuță bucurie.

Vă mulțumesc vouă,prietenilor mei, pentru că citiți și vă simt prezența!

Cu drag,
Teo.

Fiecare om se regăsește cu toamna. Fiecare om e…. o toamnă. Fiecare om se confruntă cu vânt și ploaie, ca mai apoi să fie mângâiat de razele călduțe. Fiecare om are în suflet crengi uscate care stau să se rupă din cauza frunzelor ruginii…. Și fiecare om are în suflet noi rădăcini și noi ramuri care se agață de viață oferind o paletă de nuanțe de verde.

Toamna îmi e bine. Toamna mă cunoaște cel mai bine. Sufletul mi se deschide, melancolia își dă frâu liber spre a-mi scormoni prin trăiri, frunzele și foșnetul lor îmi oferă o senzație de libertate. Vântul îmi dezvelește răni și bucurii și îmi aduce aminte de începuturile de demult, când tot ce era mai greu însemna să mă împiedic și să îmi fac răni pe picioare în timp ce alergam spre colegii de grădiniță.

Închid ochii și toamna îmi intră prin toți porii. Mă încarcă cu energie și cu o nouă dorință de a începe frumos. O nouă emoție… de toamnă… și o teama proaspătă legată de ce ”va fi”.

Toamna mea, bine ai revenit. Te așteptam cu toate poveștile tale triste și vesele. Îți așteptam parfumul, rodul, magia, nostalgia, tristețea și emoția. Așteptam covorul de frunze care să-mi mângâie privirea.

Mă așteptam de fapt pe mine. Pentru că da, tu,dragă toamnă, mă reprezinți cel mai bine.

Cu drag,

Teo.

Acum 4 ani începeam un ”proiect” care urma să mă treacă prin cele mai speciale și emoționante momente. Un ”proiect” ce a prins viață datorită dorinței mele de a-mi arăta admirația și respectul față de un om minunat. Și acum simt emoțiile începutului și îmi amintesc întrebările pe care mi le puneam mie însămi. Voiam să-mi dovedesc că pot rosti ”cu voce tare” față de oameni cunoscuți și necunoscuți, părți din sufletul meu pe care refuzam să le arăt oamenilor din lipsa încrederii. Eram prea timidă și îmi rosteam toată bucuria sau mânia în interior. Odată ce am deschis porțile paginii Fan club Adela Popescu, am intrat într-o poveste reală ce mi-a dovedit că mă pot exprima, că pot învăța lucruri, că îmi pot depăși fricile prin postări din suflet și prin cuvinte rostite cu inima deschisă. Am realizat că pot fi capabilă să relaționez frumos cu oameni pe care îi puteam cunoaște prin pretextul oferit de pagină. Eram nesigură la început, și mi-era greu să cred că pot lega prietenii atât de strânse precum s-au ”întâmplat” de fapt, dar zilele mele începând cu 7 septembrie 2011 au prins o culoare aparte,pentru că îmi dedicam timpul liber unei activități ce îmi plăcea din ce în ce mai mult. La început au fost jocuri de copii și colajele, apoi au apărut rubrici în care eu scriam, prinzând încredere în mine și în ceilalți,iar timpul trecea frumos. Poate că nu toată lumea înțelege, dar eu am început să consider pagina o extensie a mea, era un ”copil” pe care eu îl ajutam să crească. Un copil căruia îi ofeream atenție, protecție, iubire și pe care încercam să îl educ cât mai frumos și să-l cresc cât mai armonios. În realitate, mă creșteam și pe mine. Creșteam odată cu pagina, pentru că am parcurs etape din viața mea administrând activitatea fan clubului. Cu siguranță am făcut și greșeli, dar au făcut parte din mine și totodată din istoria paginii, și îmi sunt dragi aceste greșeli. Pentru că le-am făcut cu scopul de a crește atât pagina,cât și bagajul meu sufletesc. Și pentru că din greșeli am învățat ceva bun. Au trecut anii atât de repede și nostalgia mă apasă acum, scriind aceste rânduri. Sunt fericită că am putut depăși orice barieră psihologică și că am putut să mă arăt lumii și în acest fel. M-am apropiat de Adela mai mult, și mi-a oferit mai multe motive s-o apreciez și s-o consider modelul meu pentru toată viața. E un om minunat, care mă învață permanent câte ceva frumos despre cum să trăiești cu pacea și echilibrul în suflet. N-a fost întamplător ca eu să creez această pagină,pentru că Dumnezeu mi-a oferit în modul ăsta, cele mai bune prietene cu care am împărțit bune și rele, și cu care mă puteam confesa oricând, deși distanța putea reprezenta un impediment. Mi-am dovedit mie, că nu contează distanța, atât timp cât sufletele sunt unite de o legătură sinceră și sănătoasă. Și în timp, am început să avem întâlniri și ”față în față”. Iar Adela ne ”ghida” frumos spre prietenie. Adela ne oferea permanent mici bucurii, care ne umpleau de energie. Adela a fost motivul celor mai speciale ”întâlniri” cu cei mai speciali oameni. Dacă aș da timpul înapoi, n-aș schimba absolut nimic: nici bucuriile, nici tristețile din acești 4 ani. N-aș schimba frumusețea și nici urâțenia sufletească pe care le-am întâlnit în acest drum. Și cu siguranță dacă nu aș fi creat pagina, mi-ar fi fost foarte greu să mă decid să scriu aici, să-mi deschid acest blog și practic să-mi deschid sufletul. Vă mulțumesc, tuturor! Azi, 4 ani. La mulți ani, Fan club Adela Popescu. Sper din suflet să fii o pagină de durată și să-mi oferi ca și până acum numai lucruri care să mă ajute să cresc spiritual.

PS: Am foarte mari emoții pentru filmulețul din acest an pe care l-am pregătit, pentru că mi-am pus în el și o parte a copilăriei, o bucățică specială pe care o păstrez cu drag. În plus, sunt momente minunate selectate din interviuri de-ale Adelei. Sper din suflet să vă placă și să vă aducă un zâmbet. Așa că vă invit pe pagină să descoperiți. :)

Cu drag,

Teo.

E foarte posibil să ți se pară că sunt ”fără reacție” în momente în care ar trebui să mă bucur din tot sufletul, sau să plâng de nervi. E foarte posibil să crezi că nu mă ating vorbele, faptele, reacțiile celor din jur. Nu e deloc așa,doar că am o trăire interioară mult prea puternică și nu-mi pot exprima sentimentele verbal sau într-un alt  mod ”vizibil”. E însă foarte probabil să vezi ceva… un zâmbet sincer sau o lacrimă în colțul ochiului. Dacă ești suficient de atent, îmi vei ”prinde” reacțiile din zbor și vei înțelege că pur și simplu rămân fără cuvinte în fața momentelor puternice din punct de vedere emoțional. Dar simt, și cred că asta e cel mai important. Iar după ce simt, încerc să găsesc momentul potrivit pentru a scrie despre acel sentiment.

Majoritatea mă (poate) percepe ca diferită, închisă, retrasă. Pot fi judecată sau criticată cu voce tare iar eu să nu spun nimic. Pot fi lăudată și apreciată iar eu să nu spun nimic. În interiorul meu, însă, se petrec furtuni de gânduri și de trăiri ce cu siguranță mă marchează într-un fel sau altul.

Așa că înainte să crezi că sunt o persoană fără reacție și fără capacitatea de a-ți da un răspuns…încearcă să mă ”vezi” și în alt mod. Încearcă să vezi dincolo de cuvintele ce uneori pot fi înșelătoare.

Cu drag,

Teo.

Îmi pare rău.. îmi pare rău pentru răutate, pentru invidie, pentru judecăți și pentru cuvintele răutăcioase. Îmi pare rău pentru tot răul ce se sădește în jur și care din păcate își prinde rădăcini puternice,mai puternice uneori decât iubirea. Îmi place să cred că lumea e înzestrată cu capacitatea de a iubi enorm și de a dărui măcar pe jumătate cât iubește. Îmi place să văd lumea frumos, să îi iau părțile bune și să încerc să le fructific. Dar…există momente și există oameni care mă lovesc uneori cu gesturi și cuvinte care mă fac să văd lumea rea, lumea invidioasă și lumea care nu știe să se bucure de fericirea celuilalt. Nu pot înțelege de ce ne e mai ușor să bârfim, să criticăm, să invidiem și să rupem în mici bucăți visurile celor din jur, doar pentru că noi suntem diferiți, și pentru că simțim că poate, nu putem fi în locul persoanelor de lângă noi. E normal să avem momente de egoism și de răutate, pentru că nimeni nu poate fi bun 100%, dar chiar nu cred că trebuie să ne canalizăm toată atenția spre a denigra și spre a ne înnegri practic,propriile suflete. E simplu să fii fericit, dacă înțelegi ce e cu adevărat important. E important să iubești, să creezi ceva, oricât de nesemnificativ ți s-ar părea, e important să crezi și să speri, e important să trăiești viața, exact cum e ea. Călătoria noastră prin viața e oricum scurtă, haideți să încercăm s-o facem cât mai încărcată de lumină și de lucruri frumoase. Să înclinăm balanța spre iubire, și nu spre ură. Să înclinăm balanța în favoarea noastră,a oamenilor.

Cu drag,

Teo.