”Provocarea” poeziei continuă și azi. Am ales să tratez de data aceasta modul nostru de a percepe lumea,modul nostru uneori superficial de a ne conecta la cei din jur. Ar trebui inventați niște ochelari speciali pentru inimă. Iată cum sună poezia:

Ochelarii

Mi-am pus ochelarii pe nasul inimii

și mintea a început să creioneze povești

S-a rupt vraja și s-a creat magia realității.

Brusc, tot ce era în jur

s-a propulsat pe cheile înțelegerii.

Vedeam ca și când se reflectau toate 

ca natura în apa de izvor.

S-a deșurubat minciuna

Și s-a închegat minunea.

Mi-am dus corpul amorțit de atâta stat și pierdut vremea

Pe meleagurile acelor ochelari de inimă.

S-a creat comuniunea.

Un corp plus o inimă

Și pe fundal imaginea unei perechi de ochelari.

Cu drag,

Teo.

Timid, dar cu o mare bucurie, am (re)început să fac pași mici către magia de a scrie poezie. Mi-e un pic teamă să sistematizez idei in versuri, dar cum inima îmi dictează să încerc, vă expun o poezie(sau un fel de poezie) compusă recent.

Călătorie

M-am așezat în fața unei foi,

Așteptând deghizarea unei emoții

Care să mă capteze 

și care să-mi unduiască sufletul

 după valurile iubirii.

Mi-am răsturnat bagajele ce-mi istoveau sufletul..

Și le-am lăsat să-și facă de lucru în Groapa Marianelor.

Eu am pornit alene, 

pe pânza de păianjen a viselor mele.

Am luat curajul de mână,

și-am pornit o nouă luptă.

Vă aștept cu păreri și sugestii. 

Cu drag,

Teo.

Când te ”pocnește” un val de inteligență parcă tot ce e în jur capătă altă conotație și alte proporții. Și rămâi pur și simplu înmărmurit și vrăjit de ceea ce vezi.

Exact asta mi s-a întâmplat când am înțeles că există niște clipe de aur în care inteligența, munca și visul adevărat sunt atât de importante încât doboară orice fel de prejudecăți și de piedici puse de oamenii care promovează falsele modele și minciuna.

Indiferent de ce se spune și se promovează, adevăratele minuni apar, dar apar atunci când te aștepți mai puțin și  când renunți să mai speri că ele se pot întâmpla.

Te ”lovești” de oameni care au o capacitate extraordinară de a te surprinde prin inteligența peste medie, prin munca susținută și prin modestia care îi face să stea cu picioarele pe pământ.

Parcă se descompune răul dintr-o dată, lăsând loc unei raze de lumină care e timidă, dar extrem de puternică și care acaparează întunericul. E adevărat că răul nu se anihilează și că el capătă mereu noi resurse de a genera lacrimi și suferințe de tot felul, dar e important că ochii ne sunt hipnotizați de oameni care arată altceva, ceva special și diferit. E important când sufletul tău tresare în fața a ceva la care nu te așteptai să-ți provoace o asemenea emoție.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că mă va impresiona un moment realizat cu ajutorul unui cub rubik (nici măcar cu ajutorul mai multor cuburi).

Am fost ”lovită” în inimă cu bucurie de un număr impresionant și care e drept, nu m-a învățat să-mi placă matematica, dar m-a învățat ce înseamnă să fii electrizant de spectaculos prin nimic altceva decât prin creier. De fapt, a fost pus în funcțiune cel mai important element din care e ”construit” omul,și anume creierul.

M-am bucurat că Speed Cubing a câștigat competiția Românii au talent. M-am bucurat cu adevărat!

Am avut mai multe numere preferate pe care le-aș fi văzut câștigătoare, dar ce au făcut băieții ăștia, m-a impresionat chiar până la lacrimi. M-au ținut în suspans tot numărul,pentru ca la final să mă facă să rămân cu gura căscată la propriu.

Românii au talent! Românii au inteligență și frumusețe interioară! Românii sunt câteodată,cu adevărat geniali.

Voi ce părere aveți?

Cu drag,

Teo.

Sunt semnale care mă conduc spre regăsirea frumuseții, a iubirii și a liniștii. Sunt anumiți ochi, încărcați de o energie atât de bună, încât simt nevoia să mă oglindesc în ei pentru a capta fiecare particulă de emoție.

Sunt anumiți oameni pe care-i recunosc dintr-o mare de oameni, datorită acelei sclipiri din priviri. Acea sclipire care nu mă lasă indiferentă și care mă face să fiu mai puternică pentru fiecare obstacol din calea mea. Acea sclipire care parcă mă ține de mână atunci când drumul e anevoios,iar atunci când am nevoie de o pauză, sclipirea ochilor lor mă oprește și mă reîntregește spiritual. Îmi oferă acel ceva,ce înseamnă motivație, inspirație, curaj.

Așa că e inutil să mă tot întrebi de ce mi-am ales anumite modele, anumite repere sufletești. Sunt pur și simplu oamenii ”mei”, care mă fac să intru într-o lume în care tot ce-i frumos e posibil și în care câteodată, imposibilul devine posibil doar pentru că există credință, dăruire și pasiune.

Mi se pare că devin mai bună, atunci când le văd sclipirea. Mi se pare că se transferă din acea emoție inegalabilă pe care doar sufletele speciale o pot revărsa peste ceilalți.

Sclipirea din ochii lor pentru mine înseamnă o punte spre fericire, spre ideal.

Cu drag,

Teo.

Sunt zile pentru care te pregătești fizic și emoțional și care îți proiectează în minte tot felul de scene posibile. Sunt acele zile pe care le vei trăi cum vei ști mai bine și care-ți vor aduce zâmbetul pe buze de câte ori ți le vei aminti.

Sunt clipe pe care ai vrea să ai puterea să le amplifici, să le mărești și cărora să le faci o poză cu sufletul…

Ai vrea să  nu mai lași să iasă niciodată din suflet acea stare care te îmbată cu bucurie și cu euforie.

Sunt acele zile, care trec atât de repede și care te uimesc prin totalitatea imaginilor diverse pe care ți le lasă. Se petrece  ca în scenele unui film, totul derulându-se parcă pe repede înainte, pentru că tu  trăiești acele zile cu toată ființa și pentru că vrei să profiți cât mai mult de ele.

Suntem egoiști în fața acestor momente unice. Credem că ni se cuvin și că avem tot dreptul să cerem o continuare, o replică a acelor sentimente bune. Ni se pare că timpul e crud, și că ne răpește mult prea repede din fața acelor episoade fericite din viața noastră.

E vorba despre sentimentele care se ciocnesc și care îți lasă o amintire puternică.. Bucurie, mândrie, regret, tristețe și fericire, emoție și dorința ca uitarea să nu se aștearnă peste acele zile.

Cu drag,

Teo.

Sunt o mulțime de trăiri care s-au produs inevitabil și care m-au transformat într-o oarecare măsură.

Astăzi, simt că ”timpul nu mai are răbdare”,că se grăbește mai mult decât de obicei și că vrea să mă lase cu nostalgia și cu regretul că poate ”m-am plâns” prea mult tocmai de această scurgere a timpului și că am uitat pe alocuri să trăiesc momentul, să aplic sintagma: ”Carpe diem!” după care am vrut atât de tare să mă ghidez.

E pe sfârșite o etapă atât de frumoasă, atât de palpitantă și plină de lucruri noi…O etapă care m-a învățat să calc puțin timiditatea în picioare, să vorbesc mai mult și mai tare, o etapă care m-a șlefuit și mi-a oferit lecții,nu neapărat scrise,ci mult mai multe sufletești. Încă nu mă simt pregătită să las să plece rutina aceea cu care m-am obișnuit și care-mi oferea confortul de a cunoaște unde mă duc și care e scopul pentru care mă duc în acea direcție. Nu sunt pregătită să mă despart de ceva atât de drag, de care m-am atașat și care a constituit o treaptă extrem de importantă din viața mea.

Se apropie vremea în care trebuie să las această cărămidă a formării mele să se fixeze definitiv în fundamentul casei sufletului, s-o las să se odihnească și să depun în suflet una dintre cele mai prețioase amintiri din viața mea.

Au fost clipe care m-au inundat cu o fericire atât de pură,încât lacrimile se combinau cu râsul.. Au fost momente care m-au făcut să înțeleg că cel mai important lucru în viață e să fii sănătos și să prețuiești legăturile sufletești pe care le ai,lăsând în umbră pe cât posibil problemele cotidiane.. Au fost momente în care am fost tristă,dar cineva din spațiul acestei etape frumoase reușea să mă facă să reintegrez în mine optimismul și bucuria de a trăi frumos.. Au fost momente care mai de care mai speciale, mai emoționante, mai ciudate, mai enervante.. Au fost tot felul de zile și pe toate,pe absolut toate le consider acum, esențiale pentru formarea mea și a noastră…

Pare o exagerare, dar mi se pare foarte greu să lăsăm în urmă perioada aceasta ce vrea cu tot dinadinsul să se termine acum…

Mi se pare că timpul ne joacă o festă și că nu mai are răbdare… nu mai vrea să ne lase să mai profităm încă puțin de anii de liceu, despre care se spune că sunt cei mai frumoși,și care chiar cred că sunt cei mai frumoși… Timpul nu vrea să ne întoarcă din drumul alert pe care am pornit…

Sunt convinsă că urmează alte etape pline de lucruri pozitive și pline de obstacole, care ne vor ajuta foarte tare să adăugăm alte ”cărămizi” la căsuța noastră sufletească,dar acum..aici.. simt că nostalgia și-a pus amprenta și că vrea să scotocească tot ce-a fost în anii ăștia..

Cu drag,

Teo.

Cel mai fragil loc pe care-l deținem este sufletul. E acel loc complex, greu de definit, care ține în interiorul lui toate sentimentele noastre și toate momentele care ne-au marcat,toate cuvintele care ne-au rănit și toate cuvintele care ne-au făcut să o luăm de la capăt.

În acest loc fragil purtăm tot esențialul vieții… Purtăm teatrul vieții… Adică pasiunile,visele, dorințele, luptele castigate sau pierdute, împlinirile. Avem gravat în inimă cu litere de tipar tot ce am trăit.
Scriem, în fiecare moment, cu diverse stilouri și pixuri.. în suflet. Din păcate, sunt anumite stilouri care zgârie și care au fost tocite.. lăsând în sufletul nostru o dâră inestetică și care din când în când sângerează. Sunt anumite pixuri care deși sunt colorate și par numai bune pentru scris opere,se dovedesc a fi nefolositoare, oprindu-se din scris la mijlocul propoziției începute… iar propoziția sufletului e mult mai complexă decât cea pe care o rostim cu voce tare.. Propoziția sufletului se rupe și lasă în căderea ei,o cicatrice.
Dar ce bucurie că există și stilourile care ne salvează din încurcătura sufletească și ne reașează cuvintele într-o nouă frază care va fi minunată. Sunt și pixuri care știu să scrie subțire și care lasă un aspect și un sentiment bun în suflet.

Se dau lupte în fiecare zi între stilourile pe care le primim în dar de la ceilalți. E atât de important să știm să percepem frumos viața și să luăm mereu părțile bune…

E important, dar nu putem fi capabili să ignorăm cuvintele celor din jur și să le închidem într-o cutie nefolositoare. Așa că, acele cuvinte se bat cu tot ce avem bun în noi. Iar la un moment dat, luăm o decizie:să fim fericiți..sau să ne afundăm tot mai tare în dezamăgire și nefericire.

Oamenii și cuvintele lor, oferă locului fragil din noi încercări nebănuite,care rup câte puțin din el și care ne oferă noi posibilități de a iubi și de a învăța.

Mi alma es fragil..pero puede guardar muchas cosas bonitas.

Sufletul meu e fragil..dar poate păstra multe lucruri frumoase.

Cu drag,

Teo.

De când te știu? Pot spune cu mândrie că ”de când te-ai născut”.

 Diferența de doi ani dintre noi ne-a făcut apropierea firească și ușoară. A fost un drum frumos până acum, plin de momente foarte bune, bune, emoționante, triste și foarte triste. Avem atât de multe amintiri împreună, și sunt convinsă că drumul nostru va mai acumula încă foarte multe amintiri ce vor fi trecute cu litere de tipar în caledarul nostru interior de momente de neuitat.

Practic, copilăria mea s-a ținut de mână cu copilăria ta. Am învățat una de la alta, pentru prima dată, ce înseamnă să împarți cu cineva jucării, jocuri, certuri și momente de supărare. Eram niște copile ”fără minte”, care aveau orgoliile mai mari decât trupurile, și care se supărau una pe alta din orice. Totuși, supărarea nu se păstra decât pentru câteva minute, și aceste copile continuau să se joace, să râdă cu poftă, să își împartă momente fericite ale copilăriei.

Probabil că așa a vrut destinul, ca noi să nu avem surori,dar să ne avem una pe cealaltă. Suntem verișoare,și te simt foarte aproape de inima mea și știi asta!

Vacanțele de vară au prins culoare, gust și contur de neuitat datorită ție. Fără tine, n-aș fi știut ce înseamnă prietenia adevărată încă de la primii pași ai vieții. E adevărat că noi nu simțeam că suntem prietene, eram prea mici atunci, dar cu siguranță aveam o legătură puternică a sufletelor, sinceră.

Și mai e adevărat și că am greșit și am reparat greșeli alături de tine.

Căzături, aventuri pe poiană, pozne mici și mai mari, plânsete și cuvinte multe,plimbări în parc și multe poze amuzante. A fost copilăria.. și s-a dus. Dar a lăsat în sufletele noastre o amprentă minunată,zic eu.

Anii ne-au transformat în adolescente. Iar momentele și-au schimbat subiectul, trăirea și zâmbetul. Am început să ne descoperim sufletele cu adevărat și ne-am povestit ce aveam pe suflet de fiecare dată când am avut ocazia. Și cu cât timpul trece,cu atât noi consolidăm bucuria de a împărtăși momente. E adevărat că distanța ne împiedică uneori să vorbim atât cât am vrea și despre tot ce am vrea, dar cert e că noi ne cunoaștem și ne simțim sufletele unite prin ceva ce știu că nu se poate destrăma,prin prietenie.

Mă apucă un dor și o nostagie… Gândindu-mă la tot ce am greșit, tot ce am descifrat și asamblat alături de tine…

Aș mai scrie pagini despre momentele trecute.. Dar mă opresc aici,pentru că restul rămâne de ”retrăit” în interiorul nostru.

Nimic nu e întâmplător, și sunt convinsă că am fi fost altele dacă nu ne-am fi ”întâlnit”.

Draga mea verișoară, astăzi, îți spun LA MULȚI ANI! Azi e despre tine,în fața tuturor. Ești o persoană incredibilă și abia aștept tot ce va urma în călătoria alături de tine!

La mulți ani, Elena mea specială! Te iubesc! (Și să nu mă pui să-ți spun asta cu ”voce tare” pentru că știi că mă intimidez:)) )

Cu drag,

Teo

Nu te grăbi să crești mare, bucură-te de anii copilăriei, dragă copile!
În universul tău e multă bucurie, poate cea mai multă bucurie care poate fi resimțită. Ești înconjurat de prinți și prințese,iar lumea e făcută cu și pentru joc. Ai să descoperi, vei avea timp, castele în prăbușire și ai să observi ruinele lor.. Tu ai grijă să trăiești ce-i al tău acum, momentul care nu se va mai întoarce niciodată, oricât ai plânge, oricât ai bate cu pumnii în masă sau oricât ai repeta aceeași rugăminte. Acum, că ești copil, ți se permit toate lucrurile astea: să plângi din orice nimic în fața oricui, să țipi și să-ți ceri ”drepturile” în toate situațiile, acum poți să îți rogi părinții și bunicii până la epuizare.

Ai să afli, că atunci când ”vei fi mare” vei fi sufocat de condiția ta de ”maturitate” și nu-ți vei permite să mai plângi de față cu toată lumea, pentru că vei fi judecat și marginalizat, nu-ți vei permite să mai faci..de fapt, aproape nimic din ceea ce poți face acum.

Copile, bucură-te de copilărie! E unică și din păcate, ai să înțelegi asta după ce ”vraja” ei se va stinge complet.

Ochii tăi sunt luminoși și limpezi, și inspiră ”oamenii mari”. Ochii tăi sunt clari pentru că prin ei n-au trecut săgețile sentimentelor negative, prin ei n-au curs lacrimi amare de deznădejde sau dezamăgire.

Ești parte componentă a unei povești în care absolut fiecare element ”mic”, prinde conotații colosale și implică uimire. Nu vreau să te descurajez, dar când vei fi ”mare”, n-ai să mai acorzi atât de multă importanță fiecărui element pe care acum îl descrii cu multe amănunte. Ai să fii purtat uneori fără să vrei, pe valurile vieții și vei uita, tot fără să vrei neapărat, să te bucuri de micile lucruri care fac diferența.

Fii acum bucuros, voios, liber și descătușat de griji, pentru ca să te încarci sufletește pentru marea ta călătorie prin viață, care îți va da tot felul de clipe,din cele mai diverse.

Trăiește plenar jocurile tale frumoase și nu uita te rog, ca atunci când vei părăsi scena copilăriei, să iei cu tine măcar un strop de magie a copilăriei, să iei bucuria de a profita de momentele simple și speciale. Când ai să te desprinzi de copilărie, să fii convins că ai cele mai frumoase amintiri pe care să le poți povesti tuturor.

Trăiește acum zâmbetul încărcat cu cea mai mare doză de fericire și să îi iei umbra măcar,în inimă. Grăbește-te să explorezi lumea de acum, pentru că nu mai ai mult timp. Ceasul e împotriva ta, nu te va aștepta atunci când te vei împiedica și-ți vei răni genunchii. Continuă să alergi, să iubești innocent florile, animalele, oamenii, locurile, momentele…

Acum e mult mai simplu să alergi, să cazi și să te ridici, pentru că singurele obstacole sunt pietrele și neatenția. Cazi doar fizic și te ridici sprinten,cu aceeași energie. Vei observa că atunci când vei fi ”mare”, va fi în unele clipe teribil de greu să te ridici și mai ales să ai aceeași doză de bunătate și de optimism..pentru că vei cădea psihic și va trebui ca tot singur să te ridici din prăpastia ce se va forma inevitabil,în inimă.

Și apropo…acum totul pare fără sfârșit, timpul parcă te mângâie. Timpul pare că are toată răbdarea cu tine,și zilele ți se vor părea ani. Să știi că atunci când vei crește, timpul va căpăta altă conotație și vei conștientiza și simți faptul că e ireversibil.. Și va trece atât de repede, încât din păcate, anii ți se vor părea zile.

Te rog frumos să fii fericit! Să fii copil! Pentru că e cel mai pur sentiment… Îți spun din experiență..

Dar știu că nu mă vei asculta,pentru că fiecare copil vrea să ”crească mare” și să facă lucrurile atât de complicate, ce par atât de simple din perspectiva copiilor.

Ne vom mai întâlni cândva.. probabil când te voi vedea reflectat într-o poză, când voi descoperi măzgăliturile de pe gențile și cărțile de bucate ale mamei, când voi râde cu tot sufletul și gândul va zbura la momentele pe care tu le trăiești acum…

Oare nu pot ca acum să spun… ”Vreau să cresc mic!”?.. Să fie așa,ca un ecou al străduințelor de atunci, ”să cresc mare”.

PS: Mă puteți găsi și pe pagina Visează,Învață,Îndeplinește de pe facebook,proaspăt deschisă.- https://www.facebook.com/viseazainvataindeplineste?fref=nf

Cu drag,

Teo.