De când am deschis blogul, aici e lumea mea. Aici mereu  m-am exprimat cu tot sufletul,cu sinceritate și emoție. Așadar,nu văd de ce nu aș face introducerea și aici, a unei artiste pe care am descoperit-o anul trecut,și care face parte din categoria artiștilor pe care-i pot număra pe degete, și care mă fac să simt ceva special, să înțeleg atât de multe și să cred în frumos. Ea este Malú , una dintre cele mai apreciate și premiate artiste din Spania. Azi împlinește 34 de ani. *Felicidades, Malu!* Și pentru că are extrem de multe melodii puternice, cu mesaj, m-am gândit să traduc, cât pot eu de bine, câteva piese de-ale ei. :) Sper să vă placă. Cine știe? Poate voi mai face astfel de ”momente”,aici. Vă las cu versurile traduse și adaptate..de mine!:))

Aprendiz- Eleva

Săruturile tale sunt atât de amare

Când îți murdărești din nou buzele cu minciuni

Spui că îți fac rău,

Că odată cu trecerea timpului 

Devin tot mai crudă.

N-am crezut niciodată

Că o să-mi pansez rănile

 cu fărâme din pielea ta

De la tine a învățat inima mea,

De la tine a învățat inima mea..

Nu-mi reproșa că nu știu să-ți ofer iubire

M-ai învățat tu, tu mi-ai fost profesor în a produce suferință

Dacă am fost vreodată rea, am învățat de la tine.

Nu-mi spune că nu înțelegi cum pot să mă comport așa,

Dacă îți fac rău, am învățat de la tine.

M-ai învățat tu..

Îmi blestem inocența și te blestem pe tine

Nenorocit profesor și nenorocită elevă..

Blestem tot ce iubesc datorită ție.

Mă dor mângâierile tale pentru că observ

Că mâinile tale sunt cristale sfărâmate sub picioarele mele.

Me quedo grande tu amor - Mi-a rămas mare dragostea ta

Vezi tu, lucrurile se schimbă, cine ar fi crezut?

Câteodată da, câteodată nu, câteodată cine știe..?

Și da, viața ne surprinde prin orice greșeală

Și revenim și cădem, nenorocită tentație!

Și uite-te la tine, cât îți e de bine, cum zâmbești!

Până la urmă chiar e o plăcere să văd cum e lumea ta alături de ea

Săraca de mine, ce fraieră am fost, am fost așa de proastă!

Că te-am lăsat să pleci, și ți-am făcut rău.

Tu ai dreptate, te-am rănit

Tu îmi spui ADIO și iei cu tine viața mea!

De ce pleci, și eu cad într-un abis de unde nu găsesc scăpare?

De ce pleci, și lumea mea se termină, și lumea mea ești tu?

De ce corpul, sufletul și pielea se fac bucăți?

Nu mă pot obișnui fără tine… nu știu.

Vezi tu, era o vreme când tu dădeai totul pentru mine,

Acum sunt eu cea care te roagă să revii

Știu că e prea târziu, că nu mai poate fi vorba de iertare

Niciodată n-am oferit suficient..

Dragostea ta mi-a rămas mare.

Por una vez-   Doar o data

După tot ce am trăit împreuna, acum pleci așa

Poate că dăruindu-mă în modul ăsta suprauman te-am obligat să pleci

Măcar o data…măcar o data..

Te implor să mă privești în față, doar o data!

După ce ne-am oferit atât de multe, după cât am visat

Acum pleci așa

Ți-am fost prietenă în adevăr și în minciună,

Nu se răsplătește așa!

Doar o data…pentru o singură data

Nu-mi întoarce spatele și privește-mă în ochi,

Doar o data.

Doar o dată,

Spune-mi ce gândești,

Spune-mi ce vrei,

Și apoi pleacă!

Nu e vinovat cel ce nu mai simte

Că știu, te voi înțelege,

Vreau doar să-ți iei rămas bun pentru ultima oară.

Doar o dată,

Spune-mi în față că nu vrei să mă mai vezi

Că te-ai plictisit să-mi fi alături

Doar o data,

Am nevoie să mai aud o data,

Pentru că nu pot înțelege că atâtea lucruri trăite împreună

Dispar toate brusc

Știu deja, în iubire nu e nimic etern!

Doar o data,

Privește-mă și spune-mi că ai uitat cum se iubește

Că te-ai plictisit să-mi fi alături

După ce mi-am dorit să ne împărțim destinele,

Totul se termină așa

Si ne despărțim într-un mod atât de crud,

Nu pot să cred..

No voy a cambiar- N-o să mă schimb

Nu-mi mai desenez un zâmbet nou ca să te întâmpin

Nu-mi mai doresc cu ardoare să te sărut și să îți simt pielea

Nu-mi mai distrug speranța din cauza inconștienței tale

Răbdarea mea a murit, acum sunt trează, nu mai am chef să te mai văd

Deja nu-mi mai amintesc că într-o zi mi-am dorit să rămân cu tine

Oricât aș încerca nu-mi amintesc ce am găsit la tine

Am fost oarbă prea mult timp și acum  am obosit să-ți continui jocul

Când va răsări soarele voi fi foarte departe, foarte departe de tine

Nu pot să cred, nu mai vreau să te cred

M-ai uitat, dar mă aveai în față

Idioata asta pleacă, îmi voi schimba destinul!

Nu-mi mai e frică de vocea ta, tu m-ai făcut mai puternică.

Am risipit alături de tine visuri legate de o viață nouă

Și nu mi-am dat seama că pentru tine am fost un alt capriciu

M-ai sedus cu promisiuni false și cu cuvinte de iubire eternă

Totul a fost o minciună pe care nici tu n-o credeai, dar eu am crezut-o!

Nu mă mai trezesc cu fața plină de lacrimi în fiecare dimineață

Mă simt puternică pentru a-mi desena un nou răsărit

Nu mai sunt plină de durere și furie, și privindu-ți chipul nu mai simt nimic,

Nu mai sunt proasta care te ierta de fiecare dată!

Nu mă mai afectează durerea ta, scuza ta falsă de victimă

Nu mă înduioșezi, nu mă rănești!

Nu mă mai strivește inima ta, moartă și plină de atâta ranchiună

Nu lași nimic între noi doi,

Totul s-a sfârșit!

PS: Mulțumesc că ați citit! :)

Cu drag,

Teo.

Există un moment în care îți dai seama că trebuie să pui punct. Un moment în care să privești mai mult spre viitor, și mai puțin spre trecut. Un moment pe care nu voiai să îl primești în viața ta, și cu toate astea el apare, provocându-ți teamă, regret și remușcarea că poate nu ai încercat mai mult. Te simți prins de timp, și îți dai seama că oricât de tare te-ai strădui, nu ai cum să întorci persoanele din drum, că sunt etape care se scurg și oameni care deși ți-au fost dragi, rămân în amintire. Rupi din tine o bucățică, pentru că ți-e drag de tot ce ai creat, de tot ce ai simțit și de tot ce ai acumulat alături de acei oameni. E greu să înțelegi că fără voia ta, se schimbă atitudini, se schimbă percepția despre ceea ce tu credeai că va fi ”în viitor”. De cele mai multe ori, avem așteptări prea mari de la oamenii din jur. Ne agățăm de ei, îi rugăm prin diferite modalități, să rămână în viața noastră și să ne-o coloreze așa cum au făcut-o și până atunci. Și totuși, ei pleacă. Ne pustiesc cu îndepărtarea lor, și poate că nu vrem să înțelegem că așa e viața. Își găsesc alte drumuri, alți confidenți și prieteni, găsesc scuze pentru ceea ce ar fi trebuit să fie. În final, fără să-ți propui, înțelegi că timpul îți ia din cale oameni dragi, dar îți oferă alți oameni care îți vor fi la fel de dragi. Până la urmă timpul selectează oamenii, de oamenii care îți vor fi aproape mereu, pentru că așa trebuie, pentru că așa e, poate, mai bine pentru tine. Nu mai cred în coincidențe de ceva vreme, și pe cât trece timpul, îmi reactualizez părerea. Mi se pare că fiecare clipă prin care trecem, ne este dată pentru că ne trebuie, pentru că ne folosește la bagajul acela de informații și de sentimente care se tot umple pe parcursul anilor. Experiențele noastre ne șefuiesc inima și personalitatea.

Poate că e nevoie să credem și în noi, în capacitatea noastră de a ne oferi nouă înșine fericire, bucurie. Să nu ne mai încăpățânăm să legăm tot ce ne face fericiți, de cei din jur. Și aici nu e vorba de narcisism, de o iubire exagerată față de propria persoană. Pur și simplu mă gândesc că felul în care privim lumea, oamenii, momentele, e foarte important în relația noastră cu persoanele din jur. Atunci când te bucuri de clipele tale de liniște, de natură, de armonia pe care tu singur ți-o poți crea, poți atinge cu vârful degetelor fericirea. Din interior pornește totul. Și-apoi, persoanele care sunt cu adevărat importante, ți le va arăta timpul. Dă-ți timp să crezi în tine. Lasă timpul să-ți arate că nu ești slab atunci când lași să treacă firesc pe lângă tine etape, oameni, sentimente. Suntem în continua mișcare, cu toții. Și poate că ce nu credeam azi că ni se poate întâmpla, ni se va întâmpla mâine.. Sau poate oamenii în absența cărora azi nu ne vedeam compleți și fericiți, mâine vor fi înlocuiți cu alți oameni.

Fiecare dintre noi reprezintă o întâmplare în viața cuiva, și o certitudine în viața altcuiva. Nu trebuie să ne supărăm când ne dăm seama că suntem o întâmplare, pentru că și noi, la rândul nostru, vom avea de facut aceeași alegere, la un moment dat. Sunt acele persoane care vor fi precum niște pietoni, în fuga spre autobuzul din stație. Suntem aleși, și alegem. Un joc, care nu-i de joacă.

Cu drag,

Teo.

Am învățat să culeg lecții pentru suflet și de viață de oriunde. Am învățat să-mi permit să deschid ochii mari și să-mi las mintea să adune informații diverse, pentru ca  mai apoi inima să le accepte și să le pună într-un loc ”aparte”, sau să le dea la o parte, să le ignore. Astăzi, citind una dintre povestirile adevărate din volumul ”Miracolul prieteniei” (volum care face parte din colecția Povești Adevărate,colecție tradusă din limba engleză de Dragoș Roșca), am simțit cum inima îmi bate mai tare. Deși e vorba de o povestire extrem de tristă,despre o experiență prin care nicio femeie nu ar trebui să treacă vreodată, mi-a plăcut extraordinar de tare pentru că m-a făcut să văd prin aceste cuvinte, că suferința nu se vindecă dacă oamenii din jur încearcă să nu îți atingă rana care-ți provoacă acea suferință. M-a frapat asemănarea cu povestea unei femei din România, pe care am descoperit-o privind emisiunea ”Vorbește lumea”. Îmi dau seama că nimic nu este întâmplător, și că ”lecția” asta trebuia să ajungă la mine, pentru ca eu să nu mai fac greșeala de a ocoli un ”subiect” ce generează suferință. Să înțeleg că suferința unei pierderi majore nu se stinge, dacă o eviți prin ajutorul cuvintelor. Că e bine să vorbești, să fii alături, să-ți amintești, să îl asculți pe cel de lângă tine care suferă. Am transcris povestirea exact așa cum e. Nu vă mai țin de vorbă! Povestirea se intitulează ”Rupând tăcerea”.

                                                                                        Rupând tăcerea

”Liniște. O liniște atât de asurzitoare, încât îmi plesnea capul de durere. Nici râs, nici plânset, nicio voce nu se aude pe hol, ca să tulbure liniștea din salonul de la capătul unui coridor lung de la chirurgie.

Nu trecuseră încă câteva ore de când salonul vibra de zgomotele făcute de asistente, aparate medicale care scoteau tot felul de sunete și de instrucțiunile date de cineva pe un ton răstit.

Acest salon era destinația mea finală și neașteptată după doua zile de travaliu la maternitate, unde mă obișnuisem deja cu agitația și cu forfota cu care era întâmpinată venirea pe lume a unei noi vieți. Auzeam mame urlând de durere, plângând de fericire sau râzând de bucurie la vederea nou-născuților lor. Acum nu mai era decât un gol imens și tăcere.

Stăteam în patul de spital și mă uitam în gol pe fereastră, și nu-mi venea să cred că lumea exista în continuare. Priveam echipa de muncitori, oamenii trecând cu mașina, forfota din spital, nevenindu-mi să cred că viața lor mergea înainte și că doar a mea se oprise brusc. Cum era posibil ca viața să continue, când viața copiilor mei, care se născuseră morți la 22 de săptămâni, se încheiase înainte de a apuca să respire măcar o dată? Cum puteam trăi fără ei?

Era destul de rău că toți acești străini și persoanele spitalului nu-și dădeau seama cât de mult sufeream. Era de nesuportat că cei dragi nu-mi puteau împărtăși bucuria privind venirea pe lume a copilașilor mei, iar acum durerea de a-i fi pierdut pentru totdeauna. Luni de zile, toată lumea vorbea doar despre cum o să am gemene identice și cum vor alerga ele dintr-o parte într-alta. Iar acum, când aveam nevoie disperată de a-mi împărtăși gândurile, dragostea, speranțele și amintirea lor, subiectul era unul tabu. Familia, prietenii erau acolo și știu că și ei jeleau moartea copilașilor mei. Cu toate acestea, nimeni nu zicea nimic despre primii mei născuți. Am tot încercat să vorbesc despre copiii mei, dar toate răspunsurile pe care le primeam erau menite să-mi distragă atenția de la subiect sau pur și simplu tăceau cu toții.

Într-o zi, am auzit-o pe asistentă vorbind pe hol cu părinții și soțul meu:

-Trebuie să accepte ce s-a întâmplat și să se împace cu situația. Va trebui s-o ajutați să facă asta.

-Dar cum? a întrebat mama.

-Încurajați-o să meargă mai departe și să uite ce-a fost. Puneți deoparte toate hăinuțele și jucăriile, ca să nu trebuiască să facă asta ea însăși când îi dăm drumul de-aici, a spus asistenta. Și orice-ați face, nu discutați despre copii.

Mi-am imaginat cele doua costumașe cu ursuleți cusuți pe buzunare pe care le cumpărasem cu o săptămână înainte și am început să plâng la gândul că cineva le va lua și le va pune într-o cutie. Tristețea s-a transformat în furie surdă: când soțul și părinții au intrat în cameră, am continuat să mă uit pe fereastră, fără să le răspund la salut. Apoi m-am întors cu fața la ei și am spus:

-Deși vi s-a spus să aruncați toate lucrușoarele copiilor, să nu cumva să vă atingeți de ceva de-acolo. Nici să nu deschideți ușa. Dacă vin acasă și observ c-ați mutat măcar un lucru de-acolo, n-o să vă iert niciodată!

Rămași fără cuvinte, au dat doar din cap, au stat jos și au încercat să țină cont de ce le spusese asistenta, și anume să nu pomenească nimic despre copii.

Când îndrăzneam să zic eu ceva, schimbau brusc subiectul. Până și tata, care de obicei ia atitudine în situații de criză, a schimbat subiectul când am început să vorbesc despre fetițele mele.

-Nu semănau deloc, ținând cont că erau gemene. Totuși, cred că amândouă semănau cu mama.

-Da, ai dreptate… Mă întreb ce au de gând să facă cu toată mizeria aia, a spus el, în timp ce se uita pe fereastră.

După mai multe tentative, am renunțat. Iar în camera s-a așternut tăcerea.

La amiază, eram epuizată de atâta liniște, de faptul că toată lumea încerca din răsputeri să uite ceea ce eu țineam atât de mult să-mi amintesc. Așa că m-am hotărât să mi le amintesc în sinea mea și am refuzat să mai primesc vizitatori.

În seara aceea, când tocmai se întuneca, a bătut cineva la ușă. Soțul meu voia să știe dacă familia lui, care aștepta de ore să mă vadă, putea intra acum.

-Nu, am spus în șoaptă.

-A venit Christa.

M-am mai înmuiat puțin. Țineam mult la Christa, cumnata mea, ca la o prietenă, dar mai ales ca la o soră pe care n-am avut-o niciodată. Doream s-o văd și nu voiam să-mi fac socrii să să simtă respinși, așa că am fost de acord să intre cu toții pentru câteva minute.

Au dat buzna în cameră- părinții soțului meu, sora lui, Christa, împreună cu soțul ei. Se îngrămădeau cu toții pe lângă pat, toți în afară de Christa. S-a rezemat de perete ca și când aștepta răbdătoare să-i vină rândul să vorbească. După tot felul de remarci de genul: ”E în regulă, sunt cu Dumnezeu acum” sau ”Doctorii spun că mai poți avea copii”, s-a lăsat liniștea și, într-un final, au ieșit toți, în afară de Christa.

A venit mai aproape și s-a așezat pe scaunul de lângă pat. Și-a scos portofelul din geantă. Sub carnetul de conducere, era o bucată de hârtie împăturită. A desfăcut-o cu atenție, și-a trecut mâna ușor peste ea și, zâmbind, mi-a pus-o în mână. M-am uitat și am văzut că era o fotocopie a unei perechi minuscule de piciorușe.

-Ei sunt copiii mei, a spus. Acum, povestește-mi despre ai tăi.

Mi-am amintit deodată că și Christa pierduse două fete gemene după 23 de săptămâni de sarcină. Înțelegea că, dacă nu-mi exprimam durerea, mă sufocam și îmi oferea o mână de ajutor.

Prietenia se manifestă când faci ceea ce știi că este mai bine pentru prietenul tău, chiar dacă nu corespunde opiniei majorității. Christa știa că tânjeam după viețile acelor copilași și că moartea lor nu va stinge această dorință. Ea știa că, deși i-am purtat în pântec doar câteva luni, eram atașată de ei. Știa că dacă i-aș da uitării nu însemna că mă vindecam, ci m-ar fi rănit și mai mult.

Așa că am vorbit și am plâns, am vorbit și am zâmbit, iar apoi am mai vorbit o vreme. Am vorbit despre chipurile frumoase și mici ale copiilor noștri și despre cât de puternice le erau piciorușele. Am vorbit despre cum știam că aveau să devină doctori, avocați, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel sau mame desăvârșite. Nici nu conta de fapt ce visuri făuream pentru ei; important era că făuream aceste visuri. Am vorbit despre cât ne erau de dragi, despre cât de mult ne lipseau, despre cât de mult îi iubeam și despre faptul că nu vom înceta niciodată să-i iubim.

În sfarșit, tăcerea fusese ruptă.”

Sylvia E. Sheets McDonald

Din Volumul:”Miracolul prieteniei”

Colecția POVEȘTI ADEVĂRATE

Uneori, e bine să privim lucrurile cu mai puțină încrâncenare, poate că ar fi bine să privim viața ”mai în joacă”, în sensul în care prea multă implicare, prea multă tensiune face rău sufletului. Eu sunt o fire care mereu a luat lucrurile ”prea în serios”. Îmi amintesc episoade din copilărie, când puteam judeca cu maturitate, știind și înțelegând exact ce înseamnă să faci ”o boacănă”. Făceam diferite prostioare, ca orice copil, dar mă gândeam apoi cu regret la ceea ce am făcut și știam că merit să fiu mustrată. Eram conștientă și uneori, mult prea liniștită. Nu-mi plăcea să ies în evidență, lucru care nu prea s-a schimbat nici acum.

Viața e un joc frumos, dar plin de reguli și de obstacole,un joc în care e foarte greu să te ridici, dar în care e foarte ușor să cazi. Dar atunci când cazi, trebuie să știi să te ridici cu zâmbetul pe buze și cu puterea de a o lua de la capăt, o putere mereu mai vie, mai arzătoare.

Mă lupt permanent cu mine să uit de latura asta atât de apăsătoare de ”seriozitate” care îmi macină de multe ori sufletul și mă face să mă pierd de prea multe ori în detalii, în greșeli care nu sunt capitale, în frici și angoase.

Îmi dau seama că am lăsat să treacă pe lângă mine momente care fie și penibile, ciudate, diferite, au avut un farmec deosebit, și cărora acum le duc lipsa. Cum să întâzii la oră? Cum să uit să-mi fac tema? Cum să iau nota aia? Cum să mă dea afară de la nu știu ce oră, doar pentru că i s-a părut că vorbesc? Întrebări care acum mi se par simpatice, pentru că privind în urmă, înțeleg că într-adevăr luam totul prea în serios. Nu puteam fi fără greșeală, nimeni nu poate fi. Mă agitam la orice lucru, intram în panică, greșind, mă speriam că nu pot pricepe ceva ce alții, înțeleg perfect.

Nu pot spune că m-am schimbat prea tare, deși aș vrea să spun asta. Acum sunt alte ”reguli” ale ”jocului” meu, alte angoase, alte temeri și alte lacrimi de ”eu nu o să pot”.

Poate că nu pot din prima în toate, dar la un moment dat, lucrurile se vor așeza. Mă grăbesc să îmi pun etichete pe ”borcanele” pe care le-am pus la păstrare în rafturile sufletului meu. Mă grăbesc spre nu știu ce obiectiv, îmi pun singură piedici din frica aia de eșec ce parcă mă apasă fizic.

Chiar și când vine vorba de virtual, sunt de cele mai multe ori, foarte dură cu mine însămi. Recitind postări vechi de pe blog, îmi găsesc tot felul de exprimări pe care nu le consider suficient de potrivite, ori văd că m-am repetat sau nu îmi mai place ceea ce am scris. Pe fan cluburile pentru artiștii mei preferați, era o perioadă când mi se părea că dacă nu am timp pentru a posta, înseamnă că nu fac o treabă bună. Mi-am dat seama, în timp, că tot ce îți face plăcere trebuie să vină natural, pentru că e suficient să pui suflet.

 De fiecare dată când o astfel de ”avalanșă” de energie negativă mă invadează, revin, răscolesc în mine și desfac toate sertarele din toate rafturile sufletului meu. Și caut, și tot caut.

Găsesc sentimente bune și rele, pasiuni, artiști extrem de iubiți, inspirații, găsesc cioburi lăsate din alte frici, găsesc amintiri, lacrimi, bucurii, credință, tristeți, iubire, dezamăgire, lecții, eșecuri, calități și defecte. Găsesc atât de multe lucruri. Mă adun, și mă calmez. Înțeleg că tot ce păstrez în mine contează, indiferent dacă eu am sau nu încredere în mine. Și că atunci când cad, când simt că nu mi-am făcut suficient de bine temele, mereu există o cale de a repara, de a îmbunătăți lucrurile.

Pentru că dacă ești un om sănătos, îți poți permite să cazi și să o iei de la început.

Viața nu înseamnă alb sau negru. Viața înseamna și alb, și negru, și gri, și multicolor.

Cu drag,

Teo.

PS:Poate că a fost o postare haotică, cu elemente amestecate, este exact starea mea de acum. Așa cum simt acum.

Iubirea de mamă nu necesită doctorate sau zeci de diplome. Ea se simte și atât. O lecție superbă pe care am învățat-o, și am simțit-o cu tot sufletul, lecție ”predată” de cea mai bună prietenă a mea.

Am rămas pur și simplu șocată la vestea că e însărcinată. Nu mă așteptam și nu credeam că mă poate ”lovi”  vreo astfel de veste, sau cel puțin nu atât de curând. ”Dumnezeu știe de ce ne dă să trăim toate momentele”, cum obișnuia ea să-mi spună. Eram clasa a XII-a și cel mai mare stres al nostru era iminentul bacalaureat, care de foarte multe ori se arăta ca în basme, precum un balaur cu șapte capete.

Totul s-a schimbat din momentul în care am aflat că sufletul bun de lângă mine, prietena mea, mai ”găzduiește” în interiorul ei alt suflețel. Și nu s-a schimbat nimic în rău, ci totul a fost minunat, o spun acum cu nostalgie. Nicio secundă nu am judecat-o, ci am iubit-o și mai mult pentru că în ciuda faptului că avea 18 ani, gândea matur și responsabil, și știa prea bine că principiile ei de viață nu pot fi zdruncinate de nimeni și de nimic. Își dorea acel copil, venit din iubire, dar care a ”apărut” neașteptat.

Am trecut alături de ea prin emoțiile cele mari, atunci când urma să anunțe în fața tuturor faptul că de atunci, ea însemna 1+1. Am fost printre primele persoane care au aflat de sarcină, așa că știu exact toate frământările ei, toate gândurile ei legate de percepția celorlalți. Știam că va fi bine, pentru că o știam pe ea, omul acela puternic, care crede cu tot sufletul în Dumnezeu și în puterea Lui și știam că oricâte piedici va avea în cale, pentru că totuși era un an greu de liceu, ea va ieși învingătoare, cu copilașul ei sănătos în brațe.

Realmente îmi vine să plâng de dor. Pentru că a fost o perioadă tare frumoasă din viața ei și din viața mea,cu siguranță. O simt ca pe o soră, și îi preluam toate energiile atunci când venea în ”banca noastră” de liceu, prima de pe mijloc. În fiecare dimineață eram emoționată să o văd, să îi cercetez burtica și să văd cât și cum a crescut și mai ales cum ”se simte” în pielea ei. Eram cea mai fericită în momentele avansate ale sarcinii, când bebe dădea din piciorușe atunci când atingeam burtica. Era o emoție de nedescris! Mi se părea cel mai frumos lucru de pe Pământ să știi că în interiorul unei femei se mai află cineva, o inimă care bate, un omuleț care așteaptă să iasă în lumea asta complicată și frumoasă totodată.

Profesorii noștri au fost extrem de deschiși și cu toții au încurajat-o pe draga mea prietenă. Colegii de clasă la fel. Totul a fost în armonie.

Au urmat marile emoții ale examenului de bacalaureat. Pe lângă stresul meu, mă gândeam cu emoții la viitoarea mămică. Îmi doream tare să treacă cu bine peste această perioadă, îmi doream ca cel mic să mai aștepte încă puțin pentru ca totul să fie în ordine cu examenele. 

Totul a fost perfect! Am fost tare mândră de ea atunci când am văzut că a luat bacul cu note bune și că ”pariul” cu viața practic, fusese câștigat. Era în stare, și mi-a dovedit că pur și simplu nu contează vârsta, experiența, diplomele în număr mare, pentru a fi cu adevărat MAMĂ. Ea a fost mamă din primul moment în care a aflat că va fi mamă. N-a contat nimic, pentru că au fost și piedici de tot felul. Au contat doar iubirea și credința pe care le admir atât de tare la ea.

În vară, cu puțin timp după examene, a născut un băiețel perfect sănătos. A fost minunat să îi văd pe amândoi, să fiu pentru prima dată ”mătușică”. Între timp a ajuns și la ofițerul stării civile și trăiește frumos, alături de soțul ei și de minunea lor. În curând va urma nunta, iar a mea prietenă nu vrea să renunțe la dorința de a avea un viitor frumos. Cât de curând se va înscrie la facultate.

Prietenia noastră sunt sigură că va dura toată viața, și că indiferent cât timp vom fi despărțite fizic, gândul uneia mereu va ajunge la cealaltă. Sunt fericită că am privilegiul să îi fiu prietenă. Pentru că deși suntem caractere diferite, ne ”simțim” perfect una pe cealaltă. 

Bradul e gătit și e pus la loc de cinste,nu-i așa? Cu siguranță ești mândru/ă de el, pentru că ai ales ornamente frumoase, i-ai oferit atenție și ai avut grijă și la cele mai mici detalii,totul pentru ca sărbătoarea Crăciunului să te găsească cu un brăduț împodobit perfect. Te uiți la el, și ești fericit/ă. Știi că e meritul tău pentru felul cum arată. Îl admiri, îi faci poze, pui instalația să ”își facă treaba” și consideri că tot ce ai avut de făcut a luat sfârșit. Că pomul e singurul care are nevoie de a fi împodobit, dichisit, studiat cu atenție.

Și dacă dai o privire în sufletul tău? Ce te faci dacă acolo nu găsești atâtea lumini, atâtea globuri colorate și atâta beteală sclipitoare? Ce faci când sufletul tău nu e pregătit, nu e împodobit de sărbătoare?

Pentru că sărbătoarea Crăciunului e despre suflet, despre a dărui din suflet, despre a primi cu sufletul, despre a pune suflet în vorbe, de a trăi cu tot sufletul acea magie care trebuie să existe de Crăciun. Doar o dată-i Crăciunul, vorba cântecului.

E nevoie ca tu,întâi de toate, să fii pregătit de sărbătoare. Să cauți în suflet, să cauți cu ardoare iubirea, bucuria, pacea, frumusețea… Să îți împodobești sufletul cu sentimente pe care fie le ai și nu le arăți de teamă, fie ai uitat că există, fie zac undeva….pe marginea sufletului tău și au nevoie de un imbold pentru a reveni la suprafață.

Trebuie să te bucuri, să vibrezi cu cei strânși la masă, să râzi din tot sufletul, să povestești, să fii prezent ACOLO,cu ai tăi! Să lași deoparte grijile, supărările, urâțenia sufletului.. Să le lași să plece, măcar acum!

Altfel… de ce mai împodobim bradul? De ce mai pregătim atâtea bunătăți? De ce?

Crăciunul ăsta trebuie să credem în povești! În poveștile noastre frumoase,în care doar lumina poate ajunge!

Crăciun fericit, cu sufletele împodobite de dragoste, cu oamenii dragi la masă, cu inimile pline de amintiri frumoase!

Să vă bucurați de sărbători!

Cu drag,

Teo

Numele meu este Bobi. Am 11 ani și îmi trăiesc viața pe străzi, prin pădurea deasă, prin vecini și în colțișoare în care mă pot adăposti atunci când vremea e capricioasă. Familia mea nu mai e demult alături de mine, mama a pierit încercând să ne salveze nouă,copiilor ei, viața.Ne era foarte foame,nu mâncasem de câteva zile și cum eram în creștere,aveam nevoie de hrană. Mama era foarte tânără și nu știa ce înseamnă viața acelui orășel mic, dar plin de mașini și de zgomot. Așa că,traversând haotic strada, grăbită să facă rost de ceva de mâncare, de orice putea găsi prin coșurile de gunoi sau pe la porțile oamenilor, a fost lovită de mașină. N-a putut scăpa… Tatăl nostru a plecat încă dinainte ca noi, cei 5 frați, să ne fi născut. Așa că de când a murit mama, noi am rămas fără niciun sprijin. Ne-am descurcat singuri,sau mai bine zis am încercat să ne descurcăm. Drumurile noastre s-au despărțit, fiecare frate a luat-o pe drumul său.  Eu..eram așa de speriat încât tremuram din toate încheieturile. La început credeam că voi pieri de atâta spaimă. Eram singur..Nu știam ce înseamnă viața asta a mea și cam ce ar trebui să fac ca sa-mi fie bine mie,și oamenilor pe care îi vedeam în jurul meu. Așa că am început să cutreier orășelul meu de munte. Am fost surprins să văd că erau oameni buni, așa cum îmi povestise mama, care mă mângâiau și îmi ofereau mâncare. Mie îmi era teamă că dacă sunt doar un pribeag, toată lumea mă va arăta cu degetul și mă va lovi. Am început să prind încredere în mine și să cred că poate,într-o zi,voi da peste un om care mă va iubi și mă va adopta. Dădeam din codiță ori de câte ori oamenii se apropiau,și încercam să îi urmăresc. Într-o zi, credeam că a venit ziua mea norocoasă,și voi avea un stăpân. Un domn bine îmbrăcat, care mirosea bine stătea în parc,pe o băncuță. M-am dus la el imediat cum l-am văzut,așezându-mă bucuros la picioarele lui. Dar… acel om nu m-a plăcut deloc… A țipat la mine, m-a lovit cu picioarele în burtă și m-a izgonit. Am fugit,plângând. Mie îmi erau așa de dragi oamenii. Îi vedeam cum vorbesc, cum se îmbrățișează și cum se comportă,dar parcă îmi era așa de greu să comunic cu ei.

Au trecut ani și ani… Eu am crescut și am învățat să mă descurc în o mulțime de situații. Vara, mi-o petreceam cu prietenii mei,din diferite rase,pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului,lângă o mare de apă,sau un lac,așa cred că se cheamă. Făceam drumeții cu oamenii veniți să viziteze locurile,însoțindu-i în expedițiile lor pe munte. Nu îmi mai era frică de oameni,pentru că acum știam cum să mă feresc de cei care nu iubeau câinii. Era cea mai mare bucurie să văd o familie mare,cu mulți copii, care se distra cu mine. Încă nu înțeleg de ce îi uimea faptul că noi,câinii,îi ajungeam din urmă chiar dacă între timp ne mai și jucam,urcând câte o pantă mai abruptă. Pentru noi vara era așa frumoasă..pentru că simțeam că muncim pentru oamenii noștri. Îi conduceam prin munte,iar la final,ei ne dădeau ce aveau prin ghiozdane. Mâncam tot felul de bunătăți pe care nici nu le visam. Din fericire pentru noi, aveam și apă la discreție. Lacul avea apă bună la gust. Mereu mă gândeam vara…la frații noștri mai puțin norocoși,care vara ar da orice pentru puțină apă. Plângeam de mila lor și îmi doream mult ca ei să-și găsească să bea și să mănânce. Mă obișnuisem cu viața de pribeag.. Dar un dor era permanent în sufletul meu… Și el se accentua atunci când oamenii plecau… Îi vedeam fericiți,pe unii dintre ei chiar cu frați îndepărtați de-ai noștri,de rasă. Ba câteodată mai vedeam și câte un maidanez lângă o familie. Îmi părea bine să-i văd fericiți,dar mi se înmuia inima de dorința de a avea și eu o casă… O curte pe care s-o păzesc, un om căruia să-i ofer toată iubirea mea.. Îmi dădeam seama totuși,că sunt urâțel și în plus,orfan..Nu prea puteam atrage un stăpân.

Perioada iernii era cea mai grea… Ne înghețau lăbuțele,găseam foarte greu de mâncare și nu știam unde să ne mai ascundem când la un moment dat,într-una din nopți,se auzeau bubuituri puternice care parcă veneau din cer. Ne era frică pentru că nu cunoșteam niciun miros,nu înțelegeam ce se petrece. Am aflat că era o tradiție sau un obicei al oamenilor.Ciudat obicei! Dar trecea repede.. Eu totuși mă simțeam în singuranță,pentru că aveam prietenii lângă mine. Întotdeauna când îi am pe ei cu mine,simt că sunt puternic și că indiferent dacă avem mult sau puțin,dacă e frig dau cald..sunt liniștit.

Viața mea de până acum a fost plină… plină de greutăți..dar și de bucurii. Bucurii venite din sufletele bune ale prietenilor și ale oamenilor. Eu mereu încerc să fiu optimist, și să îi înțeleg și pe acei oameni care ne urăsc și care nu ne vor în preajmă. Mă gândesc că poate au sufletele pline de amărăciune, pline de răni pe care nici timpul nici alți oameni nu le-au putut vindeca. Pentru acești oameni mi-aș dori să fac ceva… să le ling mâinile, să le sar în brațe (deși acum sunt cam mare),să îi privesc și să le transmit iubirea mea.

Știu că nu pot…sunt legat de lumea mea..atât de diferită de a lor. Am doar speranța că alți frați de-ai mei vor putea ajunge la inimile lor împietrite.

Acum…mă simt bătrân fizic… În suflet am aceleași sentimente…. Iubesc lumea, mi-e frică de necunoscut, mi-e frică de lipsuri care ne pot aduce moartea..

Mi-aș dori să mai pot fi la fel de zglobiu ca în tinerețe… Dar vremea a trecut… Acum mă dor pernițele lăbuțelor, merg mai greu, mănânc mai puțin.. Și totuși încerc să țin pasul cu cei mai tineri ca mine,încă fac expediții pe munte vara și mă bucur în ritmul meu (de acum) de oamenii frumoși pe care-i văd.

Știu că nu mai e mult…și voi pleca și eu la mama… acel loc nedefinit de care a apucat ea să ne vorbească. Zicea că e o altă lume,unde totul e mai ușor și fiecare cățeluș are un stăpân…unde timpul nu mai e timp,și spațiul nu mai e spațiu. Aștept s-o revăd pe mama…

Toată viața mea m-am simțit inferior pentru că nu am rasă. Și-mi dau seama că nu ar fi trebuit să fie așa. Toți suntem suflete, toți avem sclipire…mai mare sau mai mică. Nu sunt de acord cu oamenii care spun că noi suntem animale fără sentimente, care sunt periculoase pentru că mușcă oamenii. Nu e corect să se generalizeze. Oare voi,oameni dragi,nu aveți în lumea voastră și oameni care sunt răi,care fac fapte urâte? Eu am văzut mulți oameni așa,de care m-am ferit cât am putut tocmai pentru că nu voiam să-i mușc. Așa că n-aveți cum să spuneți că toți câinii sunt la fel..Avem,ca și voi, uscăturile noastre.

Îmi doresc ca viitorul vostru…să fie mai bun…Îmi doresc să iubiți câinii,pentru că și ei vă iubesc așa tare pe voi! Să nu îi mai alegeți doar după aspect…să vă uitați și în ochii lor. Veți vedea lumină, o flacără a speranței vii. Acea speranță că voi sunteți familia, căminul, dragostea.

Îmi doresc ca niciun câine să nu mai trăiască pribeag….Îmi doresc așa tare să nu mai fie câini care să sufere de foame, de frig, de lipsa afecțiunii. Eu și prietenii mei am suferit mult…și n-aș vrea să vă povestesc lucrurile astea,pentru că nu-mi place să mă plâng.

Oamenii mei, vă respect și vă iubesc! Sunt un câine în vârstă, care v-a fost alături fără să știți. Am un suflet ce s-a umplut cu poveștile voastre,pe care le-am înțeles din intonația vocilor și din priviri. Oamenii mei, faceți din lumea asta un loc frumos! Câinii sunt cei mai buni prieteni ai voștri,iubiți-i! Veți vedea câtă căldură și afecțiune veți primi înapoi.

Cu multă emoție…

Bobiță.

PS:Acest text este făcut cu toată inima și cu toată implicarea afectivă… Din iubire pentru câini și din compasiunea pentru cei ce nu au stăpâni.

Cu drag,

Teo.

Stau de câteva minute cu mâinile pe tastatură și nu știu cum aș putea începe. De unde s-o iau, cum să ajung să dezvolt acest subiect, cum să ajung în esența lucrurilor. Mi-e greu să ajung la mine. Nu știu cum să mă definesc pe mine.

Sunt eu… sunt eu în atât de multe situații și în atât de multe ”gramaje”. Sunt eu,culmea, și atunci când nu mă simt eu,când mă înstrăinez de ce cred eu că sunt în realitate.

Sunt eu… și când mi-e rău,și tot ce aș vrea ar fi să stau în pat.

Sunt eu.. și când plâng și totul mi se pare închis, mohorât, departe.

Sunt eu.. și cea din copilărie, cu jucăriile în brațe acum,fericită, pentru ca peste câteva secunde să încep să plâng de ciudă pentru că o prietena mi-a cerut o jucărie preferată și nu am putut-o refuza.

Sunt eu.. și cea pusă pe glume, căreia îi place să râdă cu poftă și să îi facă și pe ceilalți să râdă la fel de zgomotos.

Sunt eu… și când uit, când greșesc, când greșesc față de mine…

Sunt eu..și când mănânc multe dulciuri și plâng la seriale și filme de dragoste..

Sunt eu.. când mă uit în oglindă și mi se pare că arăt groaznic, cu un coș în plus față de ieri..

Sunt eu..și când mă simt liberă, fericită cu puțin, indiferent de situații, când îmi dau drumul la visare și la creativitate.

Sunt eu..și când îmbrățișez cu dor oameni frumoși…

Sunt eu..și când scriu dar și atunci când mi-e frică să scriu de teama să nu fiu monotonă, ștearsă, inutilă…

Sunt eu..și când răutatea începe să-mi scormonească sufletul..

Sunt eu..și când sunt atât de orgolioasă încât pur și simplu nu am capacitatea să mă opresc,și să spun că am greșit…

Sunt eu..și când mă bucur atât de tare că sărbătorile vin, că împodobesc iar bradul, că ascult colinde…

Sunt eu…și când simt nevoia de trecut, privind cu nostalgie maldărul de poze din cutia amintirilor…

Sunt eu..și când mi-e teamă de un test, de un examen, de o etichetă cu care aș putea fi ștanțată…

Sunt eu..și când le povestesc cu încredere prietenelor cele mai bune ce mi se întâmplă,cum sunt,ce simt..

Sunt eu..și când ascult povești de viața și mă simt norocoasă că sunt așa cum sunt…

Sunt eu..și când mă pierd în mulțime, când cred că sunt prea mică, prea puțin importantă în lumea asta așa mare..

Sunt eu..și dezamăgită, furioasă, liniștită, sensibilă, răutăcioasă..

Sunt eu..când ascult muzică toată ziua și fredonez odată cu artiștii mei preferați fiecare vers…

Sunt eu..și când mi-e somn, lene, foame, dor, sete, bine, rău….

Sunt eu… în contrast cu ceilalți și sunt eu… cea care sunt șelfuită de ceilalți.

Eu…

Sunt..

Sentimente, trăiri, vorbe, fapte, oameni în relație cu alți oameni…

Clipe, râsete, lacrimi, iubire, ură..

Magie, copilărie, bucăți de visuri..

Sunt tot ce am fost învățată de ai mei, sunt tot ce învăț și preiau de la ceilalți.. și sunt eu.. în continuă schimbare…

În fiecare moment pot să fiu un pic altfel…

Poate că de-asta e așa de greu să mă gândesc cine sunt de fapt.

Unicitatea cred însă că ne unește pe toți, dar ne și diferențiază…

Eu…tu..noi. Poate nu ne cunoaștem, poate ne cunoaștem, dar în definirea noastră,a amândurora, contactul fie și printr-o privire,poate reprezenta ceva…poate o mutare infimă de energie care să mai pună ceva în noi înșine.

Cu drag,

Teo.

-Spune-mi, ce simți?!

-De ce mă întrebi asta?

-Păi cum de ce? Vreau să aflu ce impresie ți-a lăsat surpriza!

De fiecare dată când aud întrebarea asta,indiferent de context, mă fâstâcesc și nu pot rosti niciun cuvânt. De parcă tot universul ar complota ca eu să nu am cuvinte la îndemână pentru a mă exprima. Poate fi un defect…faptul că nu știu să mă exprim verbal sau să ”explodez” de fericire atunci când fericirea  îmi răsună în inimă.  Un defect căruia încă nu i-am descoperit ”leac”.

Dar m-am gândit că poate fi și un soi de calitate. Pentru că eu cred că lucrurile care te fac să vibrezi pe dinăuntru, care îți lasă o urmă, care te marchează într-un fel sau altul, nu pot fi explicate și rostite. Nu cred că putem să descriem ce și cât simțim. Noi doar încercăm să ne explicăm nouă și poate și celorlalți ”evenimentul” ce ne-a impresionat,să descompunem elementele ”evenimentului” și să ne lăsăm cultura, vocabularul, gura sau pixul să ”rostească” ceva.

Îmi dau seama că atunci când vorbești prea mult, când exprimi prea multe lucruri prin cuvintele pe care le folosești, există riscul să depășești limitele simțirii tale și să înflorești, să îmbogățești ceva ce e mult mai mic în inima ta. O privire, un zâmbet, un gest, luate fiecare în parte, constituie de fapt tot ce trebuie să știm. Inima oferă impulsul de a zâmbi, de a plânge, de a oferi o îmbrățișare.. Inima nu are nevoie să fie pusă în scenă de o multitudine de cuvinte cărora le pierdem șirul. Inima are nevoie ca noi să simțim.

De ce să ne lăsăm înșelați de un om care vorbește extrem de mult și de frumos,dar care la o privire mai atentă, nu știe nici ce spune? Un om care povestește despre sentimente pe care nu le-a lăsat niciodată să intre cu adevărat în inima sa.

Așa că mai bine scriu ceva ce simt, mai bine tac și simt… Mai bine așa..decât să spun și niciun cuvânt să nu fie trecut prin filtrul sentimentelor mele.

Așa că privește cu mai multă atenție alte tipuri de ”limbaje” pe care le folosesc oamenii.

Cu drag,

Teo.

Copil fiind, tot ce te înconjoară e mare, frumos, luminos, surprinzător. Nimic nu te poate opri din a scotoci după noi elemente pline de haz care să-ți completeze universul. Și da, te împiedici și cazi de foarte multe ori, dar nu-ți pasă câtuși de puțin. Te ridici cu un optimism incredibil, și continui călătoria pe care lumea ”ta” ți-o construiește pas cu pas. Tu nu ești conștient de ce te afli aici, și nu în alt colt de țară sau de lume. Tu pur și simplu trăiești, descoperi, vorbești într-un anumit ”fel”.

Când eram mică existau câteva bucurii ce mă făceau să îmi tresară inima. Lucruri mici, aparent neînsemnate, dar care pentru mine însemnau nucleul a ceva ”al meu”. Pur și simplu eram fericită, și fața îmi era îmbujorată.

Seara. La grădiniță. Programul la care voiam să revin,doar pentru că mâncarea mi se părea extraordinară,și mai cu seamă ”ultimul fel”. Eram atât de fericită să văd atâția copii lângă mine,mâncând cu poftă.

Mămăligă cu lapte. Acel ”fel de mâncare” simplu, care pentru mine era cel mai gustos lucru pe care mi-l puteam dori atunci.

Lucrurile s-au schimbat de atunci,eu m-am schimbat, locurile s-au transformat în jurul meu, dar ”obiceiul” de a mânca mămăligă cu lapte (Da!), a rămas același. Câteodată îmi aduc aminte de grădiniță și îmi apare un zâmbet pe față.

În lucrurile simple se află de fapt esența. Așa cred eu.

Poate părea ciudat că am ales să vorbesc despre asta acum, și să pun și acest titlu de postare, dar pur și simplu, de ziua națională, mă duc cu gândul în urmă, și scot bucăți care pentru mine au însemnat ceva, poate o etapă, poate o clipă fericită, și care pentru mine înseamnă România.

România e frumoasă. România e specială, iubitoare, armonioasă, primitoare. România nu e perfectă,cum nimic nu e. România e căminul nostru, e felul nostru de a iubi, de a dărui, de a greși, de a mânca.

Sunt mândră că sunt româncă! Iubesc locurile, oamenii care m-au învățat lucruri, apusurile și răsăriturile noastre. Iubesc că avem cuvântul dor ca un cuvânt de sine stătător.

La mulți ani,România!!

Cu drag,

Teo