O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. Deja am emoții numai după ce am scris rândurile astea.. :))

Azi, a treia postare din acest ”jurnal”- ”It's raining”

Plouă cu cioburi pe asfaltul din sufletul meu. Mă apasă tăișul lor și mi-aș dori să plouă normal, cu picături clare, moi, monotone, ca într-o zi obișnuită de toamnă. Dar pentru mine, azi nu e o zi obișnuită de toamnă.  S-au prăbușit lumi, galaxii interioare, m-am prăbușit eu… Sunt dezamăgită, mi-e frig, culoarea s-a decolorat și de suflet s-au lipit deznădejdi, neputințe, frici. Mintea mea e de partea ta, mi te aduce în fiecare fracțiune de secundă în care încerc să mi te scot din ea. Vreau să te oprești, să nu mai continui să alergi haotic prin mine. Ești departe, ești străin, dar te strig involuntar.

 Mi-ai spus că dragostea e cheia noastră și că ne vom ține de mână. Vorbe?

Plouă… Plouă și tot plouă. E un refren obsedant pe care tu mi l-ai oferit înainte să pleci. Aș vrea să ți-l dau înapoi și să iei la pachet toată furtuna care îmi amestecă sentimentele și care îmi nimicește zi după zi, energia. 

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor. Deja am emoții numai după ce am scris rândurile astea.. :))

Azi, prima postare din acest ”jurnal”- se referă chiar la prima piesă postată pe youtube: ”Dă-te-n chizda mă-tii”. :)

Tic-tac.. O altă zi obișnuită în București.

Ca de obicei, îi e greu să facă față prostului obicei al ceasului de a suna atât de devreme dimineața. Aproape că îi vine să se prefacă că n-are altceva mai bun de făcut decât să se întoarcă și să mai doarmă încă câteva ore. Fir-ar, cât se gândește ea la nemurirea sufletului și la câte lucruri ar putea să facă în loc să se prezinte în fața unei noi zile obișnuite la serviciu, limbile ceasului parcă ar fi fugărite de o putere malefică. Își pune repede dosarele și toate nimicurile de care are nevoie în geantă, își face cafeaua din care nu reușește să bea decât jumate, își trântește în fugă un machiaj minimal și se aruncă cu un entuziasm caracteristic pentru ora 7 în Peugeot-ul ei.

Era o bucurie pentru ea să stea din nou în traficul de toate zilele, plin de claxoane, oameni nervoși și timp irosit care parcă îi macină creierul. Mda, ar trebui să pună un pariu cu ea însăși: azi va ajunge la birou cu cinci minute mai devreme, sau cu cinci minute după începerea programului? Greu de spus.

Dar iată ce personaj deosebit (și de asemenea rar întâlnit la aceste ore matinale) răsare la semaforul la care toate mașinile, indiferent de ”rang”, sunt condamnate să aștepte. Un distins domn cu aer de prințesă stă mândru într-un BMW albastru, corespunzător. Ceva surprinzător însă, o abordează pe domnișoara din Peugeot într-o manieră foarte originală… :

-Hai urcă, păpușă, să te plimb cu mașina. Ești bună rău, hai să ne cunoaștem mai bine.

Păpușa însă, e atât de măgulită de vorbele atât de înțelepte ale domnului, încât reușește să spună:

-E o dimineață frumoasă, nu? Ia mai dă-te-n c…tii.

Astfel încheiată discuția atât de suculentă, ambii participanți la trafic, Peogeot-ul și BMW-ul pornesc pe drumuri paralele, și totuși acoperite de același soare.

La birou.. Pauza de masă.

Se gândește la vecinii ei din copilărie, la băieții din spatele blocului care beau bere, fumau și compuneau tot felul de melodii prin care-și imaginau că vor deveni celebri. Puțin le păsa de ce spuneau alții, ei erau rebelii care înjurau și iubeau, care pierdeau nopțile și căutau să își ajute părinții ziua, care se plângeau de tot ce se întâmplă în jurul lor dar care își iubeau atât de mult cartierul încât uneori și-ar fi dorit să îl marcheze cumva, să se știe că locul ăla le aparține într-un fel sau altul.

Seara. Într-un cartier din București. Printre băieții ieșiți în fața blocului se strecoară băiețelul cu BMW-ul cel de dimineață. Doar că BMW-ul, ioc. În schimb, în locul mașinii și a atitudinii demne de cocoș se instalează un om umil așezat pe o bicicletă albastră.

- Auzi mă, dar nu tu erai azi dimineață într-un BMW și îți dădeai aere pe la semafoare? Dă-te-n…

Cu drag,

Teo.

Când încerci să îți găsești cuvintele în dicționarul personal al sufletului și căutarea eșuează într-o mare pauză plină de zâmbet, înțelegi că în tine bat două inimi. Bat două inimi care formează una singură de fapt, pentru că sunt prea multe emoții și prea mic spațiul unde trebuie să le îngrămădești. O singură inimă nu ar face față haosului pe care îl produc sentimentele tale ieșite din frâu. Intervine încă o ”inimă” metaforică, care să fie capabilă să înregistreze toate senzațiile și toate zâmbetele. N-ai cum să explici oricât ai încerca, e ceva dincolo de capacitatea chiar de a înțelege, dar de a explica. Sunt energii, zâmbete, contexte subînțelese, cuvinte citite dincolo de buze care te fac să te lipești sufletește de cineva și de ceva. Simți că tic-tac-ul cotidian se estompează și că tot ce contează e timpul subiectiv, timpul pe care tu îl oprești în loc după bunul plac, pentru că trăiești cu adevărat, fără rețineri, fără întrebări existențiale, fără stresul a ce va fi după, fără conștientizarea faptului că timpul e același. Pur și simplu tu ai senzația că păcălești timpul, că se creează o altă treaptă în care timpul se dilată. E atât de prețios timpul pe care chiar îl trăiești cu toată ființa, nu doar îl respiri și îl consumi. E incredibil să simți cum toate încăperile ascunse ale sufletului tău se deschid instanteneu și acceptă toată lumina și haosul unei fericiri efemere, dar atât de reale și de profunde. Sunt puține astfel de clipe în care tot ce simți e prezentul, e atât de greu să te descotorosești de toate lucrurile interne și externe care îți fac creierul să se ducă într-un milion de direcții în același timp. Totuși, așa puține cum sunt aceste clipe, sunt suficiente pentru ca tu să înțelegi că poți simți dincolo de barierele minții. Îți dai seama că e minunat să vibrezi pe interior și să aduni timp subiectiv creat de tine, pentru tine. 

Senzații și percepții. S-au adunat toate, bune și rele, într-un bagaj plin ochi cu vara lui 2017. S-au ciocnit emoții, s-au derulat imagini pe care le voiam în fața ochilor pentru totdeauna, s-au consumat zâmbete și lacrimi. Da, am mai croșetat pe marginea unei bucăți din mine, am mai pus niște pârghii și am mai scos altele, am mai lipit ce s-a rupt și am mai astupat găuri formate de anumite insecurități. Am creat o punte de la mine spre mine.

Un capitol încheiat. A fost frumos, a fost profund, a fost copilăresc, a fost o vară cu de toate și cel mai important, s-a lăsat cu explozii de bucurie.

Deja picură ceva din ochii mei, ceva ce seamănă a nostalgie și a regăsire de sine. Am revenit la origini. E septembrie. E 1. E toamnă. E acel anotimp în care simt că îmi găsesc definiția și în care starea de spirit se contopește cu frenezia frunzelor jucăușe și nestatornice.

Parcă e un șantier în lucru înăuntrul meu când vine toamna. Și asta îmi place. Îmi place să scotocesc în cufărul meu, să scot pălării vechi și noi pe care sufletul le-a păstrat pentru a le putea asorta la sentimente actuale. Îmi place să îmi aud pașii pe covorul de frunze uscate, să îmi ascult inima care bate în același ritm cu foșnetul de sub picioarele mele.

Toamna, se numără emoțiile… Toamna, îmi număr emoțiile.. și le dau o altă importanță.

Cu drag,

Teo.

Nici măcar nu vă cunosc chipurile, și totuși simt că vă cunosc atât de bine. Îmi oferiți acea bucurie pură pe care n-o găsesc în măștile incolore ale altor cântăreți. Ei au măști puse pe suflet, și superioritatea lor afișată mă intimidează. Voi sunteți atât de naturali în exprimare, încât noi, publicul, ne descotorosim de orice fel de timiditate și simțim cu toți porii și cu toată inima energia melodiilor voastre. Dansăm, țipăm, cântăm, învățăm de la voi și cu voi despre oameni și viață, greșim și o luăm de la capăt, adunăm și scădem. Ne faceți să simțim că dincolo de orice prejudecată, se află lucruri importante în interiorul nostru pe care nu ne-am dat răgazul să le descoperim din teamă. Ne provocați să ne descoperim din mai multe perspective cu mesajele speciale pe care le așezați în muzică. Sensurile se adună și formează adevărate pansamente pentru suflete, pentru că muzica voastră asta este, pansament pentru suflet.

 Purtați măști, și totuși de noi nu vă puteți ascunde. Nu vă puteți ascunde sufletele frumoase, pline de energie și de iubire, nu vă puteți ascunde sentimentele și zâmbetele. Noi simțim atât de bine cum inimile voastre ”bat în unison” cu ale noastre.

Cuvintele sunt puține și nu au cum să exprime în întregime felul în care ne învăluiți cu bucuria adevărată. Sunteți oamenii care exprimă adevărul în cea mai precisă formă, nefiltrat de niciun fel de obstacol fizic sau psihic. Sunteti liberi în lumea voastră pe care ați făcut-o să fie și a noastră și datorită măștilor, sinceritatea explodează din toate direcțiile. Împărțiți zâmbete, dansuri, versuri, ”cuprinderi” în cele mai speciale moduri cu putință. Ne-ați învățat să vedem dincolo de măști, și să vă recunoaștem exact așa, ”mascați”. În nici două secunde cei ce vă ”cunosc” și vă ascultă muzica își dau seama dacă în fața lor se află ”adevărații” Carla's Dreams, sau doar niște impostori care poartă machiajul specific.

Pentru multă lume poate părea ieșit din comun faptul că noi vă iubim atât de tare și că nu ne împiedică faptul că nu vă cunoaștem aparența, identitatea.

Voi de fapt, sunteți atât de reali încât le dați clasă multor artiști care se prezintă ”normal” în fața publicului pentru că voi vă asumați totul într-un mod firesc, calm. Nu vă plângeți, nu vă lăudați cu reușitele voastre deși ați avea de ce și cu ce să vă lăudați, nu impuneți un zid între ”noi” și ”voi”, nu ne tratați ca pe niște oameni inferiori, nu judecați, nu vă pretindeți perfecți și vă asumați imperfecțiuni și acolo unde ele nu există din punctul nostru de vedere, aveți respect față de oricine și aduceți oamenii împreună, creați prietenii și apropiați inimi. Faceți extrem de multe lucruri extraordinare fără să vă dați seama. Poate considerați că nu aveți vreun merit în ”evoluția” fiecărui om care vă urmărește. Dar aveți un rol important: ne faceți să fim mai buni.

Prin fiecare vers se ”activează” pielea de găină și prin fiecare vers eu simt greșelile pe care le-am făcut, și lucrurile bune pe care vreau să le fac de-acum încolo.

Alături de voi, am simțit emoții ”prin cablu” și emoții ”pe viu”, toate la cote maxime.

Nu v-ați propus și ne-ați cuprins într-un val imens de iubire, iubire de lucruri mărunte, de momente unice, iubire de muzică și de oameni, iubire de gesturi făcute cu sufletul.

Nu vă place să primiți laude, știu, dar e inevitabil, și postarea asta poate că nu va ajunge niciodată la voi, dar simțeam nevoia să scriu despre voi, pentru că îmi aduceți prea multă inspirație.

Pentru unii inspirația pe care voi mi-o oferiți înseamnă obsesie, pentru alții nebunie, pentru mine înseamnă admirație și recunoștință.

Cu toții sunteți speciali și când vă văd pe scenă, împreună, îmi dați senzația că sunteți ca frații. Există acolo ceva, între voi, o complicitate și o prietenie care fac să se acordeze instrumentele cu oamenii, versurile cu inimile, mișcările cu emoțiile, totul într-o armonie desăvârșită.

Sunt foarte puțini artiștii care mă fac să am încredere în mine și care îmi calmează toate fricile, iar voi faceți parte din acea listă scurtă.

Pentru muzică, pentru ”furtul de emoții”, pentru ”ace”, piele de găină și fiori, pentru că ne dați ”aripile” voastre atunci când simțim că suntem extenuați, pentru că ne-ați învățat că ”antiexemplul” poate fi cel mai bun exemplu, pentru că ne-ați sugerat că trebuie să vedem ”imperfectul” ca pe o calitate, dar totuși nu ca pe o scuză, pentru că ați făcut șmecheria și ați intrat ”sub pielea mea” și pentru că…. voi sunteți de fapt TU, o singură forță. TU, ”Ești altfel”, Carla's Dreams! Îți mulțumesc!

Cu drag,

Teo.

Printre miile de întrebări pe care mi le adresez mie însămi, ies la suprafață două întrebări în oglindă: Lauda sau critica face mai mult rău? Lauda sau critica face mai mult bine?

La prima vedere, pare straniu. Și totuși, mi se pare că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe energia pe care o primim atunci când suntem lăudați sau criticați. Pentru că deși ego-ul nostru nu pare lezat deloc, ba chiar este foarte receptiv și bucuros să primească laude, el ”suferă” într-un fel sau altul. Spun asta pentru că depinde foarte tare felul în care percepem respectivul compliment. Mie una încă îmi e frică să primesc laude, pentru că simt că e foarte ușoară trecerea spre autosuficiență. Mi se pare că e posibil să nu-mi dau seama și să mă iau prea în serios, să cred cu atât de multă putere că merit lauda și că e firesc s-o primesc, încât să mă limitez, să mă consider bună și astfel să pic fără pic de grație în marea de îngâmfați. Pentru că atunci când primesc o critică, mi se pare (cel puțin acum, când m-am mai maturizat) că e mult mai ușor de gestionat impactul ei. Simt că pot să separ mai bine realitatea de fals, și să mă autoanalizez astfel încât să iasă o concluzie bună.

E firesc totuși să tânjim după apreciere și după o oarecare recunoaștere în societate, că până la urmă suntem doar niște oameni, vorba aia. Și e reconfortant atunci când ești apreciat, îți dă încredere în tine și în propriile forțe, pentru că de foarte multe ori suntem atât de duri cu noi înșine încât ne punem singuri piedici. În raport cu noi înșine, ne comportăm ca niște orbi. Din subiectivitate ies niște mici ”monștri” care ori ne aruncă cu toată puterea și ne lovesc de toți pereții, ori ne mângâie pe creștet și ne dau o percepție despre noi trecută inițial prin lapte și miere.

Departajarea între laudă și critică mi se pare greu de făcut. Atât lauda, cât și critica, pot produce dezechilibre care se vor resimți în timp. Ne trebuie balanța. Și uneori toate magazinele sunt închise sau nu au balanțe de vânzare. Așa că trebuie să mergem acasă și să ne confecționăm propria balanță, de la zero.

Cu drag,

Teo.

De vorbă cu Fericirea

Am stat de vorbă cu Fericirea. S-a întâmplat într-un vis, dar m-a trezit mai mult decât ar fi făcut-o o secvență din realitatea cotidiană. A apărut de nicăieri, și mi-a făcut onoarea să se apropie de mine și să-mi vorbească deschis. Mi-a vorbit frumos și m-a invitat să beau o cafea și să mănânc un fursec. Aștepta de multă vreme să-mi apară în cale, și singura modalitate a fost prin vis.

Mi-a spus să n-o mai căutăm cu înfrigurare, să n-o mai înghesuim în fraze motivaționale, pompoase, să n-o mai blamăm de nefericirea noastră și nici să n-o mai așteptăm să vină și să ne pună pe toți sub aripa ei. E foarte neplăcut să ne tot vadă că tânjim după ea, că tânjim de fapt după ceva al cărui înțeles nici nu-l cunoaștem prea bine. Pentru noi ea reprezintă un mister, și așa trebuie să rămână. Zice că dacă am vedea-o la adevărata ei grandoare, s-ar întâmpla un paradox: am fi nefericiți că am întâlnit Fericirea, pentru că odată ce am ajunge la ea, am uita definitiv să visăm și să ne bucurăm, n-am mai avea un nivel următor pe care să-l putem atinge, și ne-am plictisi, ne-am împovăra groaznic de neputință.

Mi-a spus foarte multe lucruri Fericirea: să încerc să fiu mai dezinvoltă, mai încrezătoare și mai deschisă către lume, să privesc mai atent ce mă înconjoară, să respir adânc și să mă încarc din natură ori de câte ori simt că mă sufoc, să privesc și nu doar să mă uit nepăsătoare, să înțeleg că fericirea mea nu e o destinație finală, ci e un drum pe care eu mi-l creionez și în care va apărea și ea, Fericirea, din când în când, să mă salute și să-mi ofere aripi să zbor în continuare.

M-a și certat puțin, recunosc. Mi-a reproșat faptul că aloc prea mult suflet unor lucruri nesemnificative, că mă consum exagerat, că mă gândesc de un milion de ori înainte să fac ceva, că de multe ori, uit să trăiesc clipa fericită doar pentru că mă gândesc la cât de repede va trece.

Dar, una peste alta, mi-a spus că îi sunt simpatică și că ar fi bine să încerc să îmi găsesc echilibrul, iar apoi să inspir bucățele de fericire și celor din jur.

Cu drag,

Teo.

Tu nu știi ce înseamnă…

Au fost ani de zile în care umbra ta, a unui anonim în trecere prin viața mea, a stăruit și mi-a făcut zile amare. Da, acum, pentru prima dată, pot să scriu și despre tine fară să mai doară ca atunci. Pentru că m-a durut atât de tare.. Din exterior poate nu pare, dar câteva cuvinte pot răni până în adâncul sufletului. Apoi, vine o perioadă grea în care vrei să te recuperezi, și nu știi de ce să te agăți. Îți pierzi stima de sine, te pierzi pe tine încercând să contruiești o mască, o fantoșă oarecare care să pară perfectă. Dar tu simți de la zi de zi cât ești de imperfectă și te acuzi, te acuzi și te încorsetezi în propriul venin. Îmi spuneai vorbe precum: ”Ce urâtă ești! Ce bube ai pe față!” sau ”Ce față de mumie ai!” Erai o voce care pe mine mă dărâma. Și te regăseam din păcate, prea des în alți oameni. Îți auzeam ecoul vocii în vocile celorlați. Te confudai cu ei. Tu erai multiplicat în ei. Tu, nici nu contează acum cine erai, și de ce sex erai. Dar în capul meu, totul se rezuma la impresia estetică negativă.  

Și erau momente în care subiectul devenea tabu pentru mine, încercam să evit pe cât posibil să vorbesc despre asta. Acum nu mai neg, nu mă mai eschivez. Până la urmă e o problemă ce nu dărâmă lumea, dar care poate dărâma suflete la un moment dat, pentru că se formează o presiune mult prea mare în subconștient. Problema acneei, căci despre ea e vorba, nu se lăsa dusă cu niciun chip, și fie vorba între noi, nici acum nu a dispărut complet.

De dragul tău, voce, am făcut o grămadă de tratamente și am ascultat o infinitate de sfaturi. Am testat pe propria piele pastile, unguente, măști naturiste și câte și mai câte. Apoi, pentru că am văzut că nimic nu funcționează, am început să folosesc prostește fondul de ten. Nici măcar nu foloseam o nuanță adecvată, și nici nu îl aplicam bine, astfel încât să mă ajute în vreun fel. Dar pur și simplu se formase în mintea mea ideea că machiajul e scutul și că îmi va ascunde ”dizabilitatea” din inimă. Și totuși, mă consideram incapabilă să fiu plăcută, mă simțeam mereu în inferioritate față de ceilalți. Nu mă regăseam cu niciun chip. Până într-o zi când am spus STOP! Ceva s-a schimbat brusc, și am încetat să mă mai reflect în alții ca fiind o mască. Am aruncat la propriu machiajul în acea perioadă, și mi-am dat voie să răsuflu. Eram bine. În sfârșit eram bine cu mine. După atâtea căutări de a arata bine, mi-am dat seama într-un final, că în mine stă frumusețea, și că trebuie să știu să fac din defectele pe care eu le văd și le simt, un fel de atuuri pentru a scăpa de frici.

Au mai trecut câțiva ani, și m-am remodelat. Mi-am impus să mă detașez din când în când de păreri, și să încerc să fiu o persoană din ce în ce mai frumoasă, dar la nivel moral. Am început să mă machiez din nou, așa cum știu eu, dar nu dintr-o disperare exagerată ca atunci, ci din propria plăcere de a mă machia.

Mă privesc în oglindă și pot să îmi spun: ”Nu ești perfectă. Nu vei fi și nu ai fost. Nu ai o față impecabilă, dar tu te simți bine cu tine. Tu ești capabilă să fii cea mai bună versiune a ta, dacă vrei. Zâmbește! Trăiește! Și bucură-te și de imperfecțiuni, pentru că sunt normale.”

Uneori, e bine să ne gândim puțin înainte de a arunca cu vorbe. Nici nu știm cât putem schimba..

PS: Cred că această postare este cea mai personală pe care am scris-o până acum. Cu tot sufletul, și cum nu m-aș fi gândit că voi face.

Cu drag,

Teo.