A privi un om. A privi un copac. A privi spre propria persoană. A privi spre cer.

Uităm să descoperim lucruri. Căutăm ceva iluzoriu, ne temem și ne cramponăm de lucruri ce pot fi trecute în condica vieții ca neesențiale și care ne mănâncă timp,prea mult timp.

Nu mai știm să diferențiem lucrurile esențiale de cele obișnuite. Suntem purtați de valuri ce vin și trec cu o rapiditate ce înșeală ochii. Credem că avem suficient timp de toate. Ne înșelăm pe noi,pentru că nu vrem să înțelegem că timpul nu ne mai așteaptă. Timpul nu mai vrea să aibă răbdare cu noi, ne aleargă și ne conduce spre tot înainte. Suntem prinși în mrejele tehnologiei și a lumii ce se ghidează după principiul repede-înainte.

Rămân nedescoperite bucățile superbe ale vieții. Oare cum putem uita de ele? Cum putem trece pe lângă un om care zâmbește fără să-i răspundem cu un  zâmbet? Cum uităm să privim metamorfoza prin care trece un copac? De ce nu mai ne privim pe interior,să vedem ce haine mai au sentimentele noastre? Cerul superb, oare nu merită priviri senine?

Alergăm cu fața în jos. Lumina vine de sus și noi trebuie să aspirăm spre sus, spre cald și spre frumos.

Timpul nu ne așteaptă. El vrea să fie trăit. Acum,aici!

Ochii noștri tânjesc după priveliști încărcate de frumusețe.

Priviți!

Cu drag,

Teo.

Suntem nefericiți pentru că vedem, dar nu receptăm imaginile pe lângă care trecem. Imaginile trec pe lângă noi ca ceva ce există și atât. Nu ne emoționează și nu ne mai impresionează în pasul nostru ce caută un loc ce de cele mai multe ori, e un spațiu închis,o clădire.

Dimineața are așa multă prospețime de la o vreme! Îmi îmbie simțurile puțin amorțite de somnolența de care încă nu m-am descotorosit. E o senzație plăcută să privești cu adevărat imaginea naturii în toate fazele ei. Pe mine mă emoționează.

Ies din casă. Un vânt răcoros mă ia de la spate și mă trimite în stația de tramvai. Mi-e puțin frig, dar îmi place să-mi simt corpul dezmorțindu-se pe ritmul matinal al unei frunze în cădere. E devreme. Câte un om merge grăbit,zgribulindu-se în geaca prea subțire pentru atmosfera dimineții.

Tramvaiul se pune în mișcare. Mă uit pe geam, și mă surprinde cadrul de poveste:e semniîntuneric, lapoviță și pe alocuri sunt străzi luminate care îmi permit să văd copacii ce au o culoare superbă. Lumea e liniștită și cu siguranță fiecare om pe care-l văd are un plan de lucru pe ziua asta. Nu scot telefonul. Nu vreau să stric contemplarea. Privesc și mă simt fericită. Îmi place ce îmi inspiră natura. Temperatura din termometre nu e tot, nu spune tot despre toamnă.

E o povestire în povestire. E timpul când începem să ne facem timp să contemplăm. Auzim de-acum exclamații:”Vaaai,gata, s-a răcit vremea! E toamnă!” Asta înseamnă că admirăm sau criticăm povestea toamnei.

O nouă zi.

Orele se termină și am o poftă nebună de a continua descoperirea anotimpului și a completa inspirația pe care mi-o dă. Pașii mei se îndepărtează. Cu cât merg mai mult, cu atât descopăr mai multe culori, mai multă frumusețe. După-amiaza a făcut ca vremea să adauge niște grade Celsius. Soarele e prietenos, un vânt căduț adie. E cadrul numai bun de admirat. Pur și simplu fericire. Să nu aștepți nimic. Să descoperi lumea în care te afli așa cum e,și să te bucuri de ceea ce ea are. Să încerci! Un exercițiu care te destinde și care te mai calmează după o zi care poate nu a fost cea mai grozavă.

La mine funcționează. Când sunt tristă, nervoasă sau vreau să scap de o stare proastă, las autobuzul să-și continue drumul și merg pe jos.

Cu drag,

Teo.

Am ales pentru astăzi, 4 octombrie 2014, ca titlu, mottoul pe care-l folosesc pentru blogul meu. Simt că e parte din mine, că mă reprezintă și că am învățat mai întâi să cred în el și abia apoi să-l denumesc.

Tot ce facem pentru noi pornește de la ceva atât de mic și de firav încât nu ne putem încrede în el la prima vedere. E exact ca un sâmbure de strugure-minuscul, care trece neobservat, care vine în piesaj ca să plece la fel de repede.

Dar de la acel sâmbure, poate porni viața ta, pot porni toate dorințele și visurile tale! Din ceva mic, faci ceva ce umple tot sufletul tău.

Ți-e teamă să nu te dezamăgești prin iluzii deșarte și prin eșecuri repetate.

Din stânga vin întrebările care nu-ți plac cum rezonează, din dreapta vin reclamațiile și râsul în nas.

Nu prea conștientizezi când e glumă și când e realitate,având în vedere că ceea ce ți se spune te afectează. Tu crezi în acel ceva, vrei să-l faci să crească, ai visuri pe care le vei ascunde în tine un timp,acel timp în care vei demonstra tuturor că a meritat să crezi.

A meritat impulsul: Visează!

A venit motivul: Învață! prin care am așezat în mintea mea forța de a acumula informații de la oamenii care știau ce spun. Eram și de acord, dar pe alocuri mai și contraziceam oamenii care mă inițiau în lumea informațiilor prețioase.

Mai apoi am primit tot din interiorul meu,ordinul: ÎNDEPLINEȘTE!
Și am ajuns la visul creionat. Am pus pariul cu mine, și a fost câștigat.

Bucurie,emoție, mândrie, șansă și multe alte visuri.

Uneori e nevoie doar de tine, doar de ceva în care tu crezi, care să-ți dea imblodul de a crede în visurile pe care le ai.

Acum știu că trebuie să învăț, să visez și la final, să îndeplinesc.

Când ne dorim ceva cu tot sufletul, e cam greu să renunțăm fără să căutăm și să luptăm pentru acel lucru.

Putem da și greș, dar contează faptul că ne-am deschis provocării care ne făcea inima să tresară.

Lucrurile care ne fac viața frumoasă,merită! Merită osteneala.

Cu drag,

Teo.

Ispita e peste tot. Te pândește în orice situație și așteaptă momentul oportun să acționeze.

 Intervine liberul arbitru și puterea fiecăruia de a elimina ispita, sau din contră, de a o pofti la masa noastră.

E dificil. E foarte dificil să ne controlăm în anumite momente.

 Apare greșeala pe care nici nu realizezi pe moment că o faci. E un fel de visare, de nepăsare, de excludere a realității și e vorba de cursivitatea evenimentelor pe care ar fi trebuit să o oprim. Dar ne oprim pe noi. Ne sustragem de la momentele de progres prin greșeli de diverse intensități și care lasă diverse urme în istoria noastră umană.

Umanitatea ne face duali. Avem bine și rău, fericire și tristețe, repulsie și admirație. Fiecare om este o combinație de alb și negru. Fiecare om e un gri, gri care poate fi pătat, decolorat, dezagregat sau neted. Fiecare personalitate își alege un prototip pe care vrea să-l urmeze în greșelile pe care le face.

După greșeli, urmează iertarea sau neputința de a ierta. Procedeele inimii sunt complexe și ne surprind prin tot ce reprezintă.

Răceala inimii persistă…

Și atunci? Ce putem face?

Ce facem atunci când se instalează acea răceală a inimii care e cu mult mai profundă și gravă ca cea a corpului?

Mă refer aici la persistarea în aceeași greșeală. Greșim, conștientizăm că este o greșeală, o asumăm..dar la următoarea încercare, cădem din nou în dominația ei.

Regretele apar.. și teama se afișează.

Lupta interioară se dă mai puternic ca niciodată, în interior. Binele sau răul, va câștiga. Pentru că totuși, chiar dacă suntem formați din ambele concepte, există o notă definitorie care indică care parte e mai mare.

Cel mai greu e să te ierți tu,pe tine!

Pentru că relația pe care o ai cu interiorul tău se poate deteriora într-atât încât să nu mai ai încredere… în tine!

Vă doresc să puteți greși și repara tot ce puteți. Să greșiți omenește și nu din inconștiență.

Cu drag,

Teo.

Zile trec la rând…lucind în mintea noastră plină de gânduri amestecate, o amintire ce se sedimentează peste alte sute, mii sau poate milioane de frânturi de amintiri.

Mișcare, foșnet, schimbare, bucurie, tristețe, nervozitate, inspirație, căldură, frig, dragoste, repulsie, simpatie, antipatie. Toate câte le simțim. Toate câte le simțim pe suflet, ca o armură impenetrabilă ce iese și la suprafață prin podoabe, respectiv haine și accesorii.

În trecut, prea puțin îmi păsa de felul cum îmi stătea o bluză, și nici nu-mi trecea prin minte să asortez, să corelez sau să exclud anumite obiecte vestimentare. Așa cum spune o persoană dragă mie ca să mă supere, zici că pica șifonierul pe mine în fiecare zi.

În prezentul fugitiv și spun fugitiv pentru că nici nu-mi dau seama cum trece timpul ăsta, ador să compun în minte outfituri. Timpul  are o repeziciune care deja mă sperie și bulversează. Clipele se duc în neștire.

Bun! Revenind la subiectul material al postării: o plăcere deosebită a devenit combinarea de haine. Mai inspirată, mai neinspirată,simt că ceea ce port într-o zi îmi reprezintă, într-o anumită măsură, dispoziția de moment. Uneori vin ideile fără să-mi propun, ca un reflex demult stabilit, chiar dacă paradoxal, de foarte puțin timp a început să mă intereseze și să mă inspire latura asta a exprimării prin haine și accesorii.

Buna dispoziție vine din interior și ne aduce podoabele pe care le folosim pentru a ieși în lume.

Mi se pare chiar  că e important să acordăm atenție detaliilor din viața noastră,pentru că toate elementele, materiale și spirituale, puse cap la cap, formează un tot.

În limite normale, trebuie să creăm. Inspirația de viață vine din tot, din orice.

Creați și bucurați-vă!

Cu drag,

Teo.

Bum-bum-bum!! Inima mea se mișcă alert, schimbător, emoționant. Nici nu mai știu când trebuie să închid robinetul acestor emoții care-mi invadează corpul cu multe bătăi de inimă în plus pe minut.

În schimbare! În permanentă schimbare. Cred că schimbarea mă face să n-am stare, să-mi schimb poziția pe scaun de 100 de ori pe ora, schimbarea care îmi înmoaie picioarele și îmi împreunează mâinile într-o frământare de gânduri.

În fața vieții, totul e afect. Plantăm afecțiune și speranțe în tot ceea ce facem. Suntem inevitabil, previzibili.

Ca o coca ce vrea să fie un aluat gustos, corpul nostru se încordează și se frământă, așteptând minutele care vor urma și care cel mai probabil vor schimba ceva.

Peisajul te fură și te duce în mii de unghere de suflet. Peisajul te ia de mână și te ține strâns,fără să mai aibă de gând să-ți dea drumul. Te așează într-un carusel propriu de acțiuni pe care doar TU îl poți modifica, amplifica sau dezmembra. Vei avea capacitatea creatoare, dar pe propria răspundere.

Nimic nu e mai special dar la fel de bine,nimic nu e mai riscant ca acest clocot al inimii.

Cu drag,

Teo.

Pregătiri, bagaje multe, multe visuri în minte și o dorință ca această aventură să aibă cele mai frumoase amintiri posibile. Pleci la drum.

Jurnalul de călătorie s-a deschis încă de când plănuiai ieșirea. Câte emoții se află în sufletul meu atunci când o plecare se apropie. Sentimente amestecate mă fac să nu am somn cu o noapte înainte de plecare. Mă simt bine,pentru că știu că mă voi descotorosi de grijile din oraș și de rutina mea,iar fluturașii se joacă în stomac. Totuși, e și o urmă de regret, pentru că sunt conștientă că-mi va fi dor de fiecare colțișor al căsuței mele dragi. E cel mai drag loc, indiferent de multitudinea călătoriilor superbe pe care va fi să le am.

Ajung la destinație, descopăr locuri superbe și surprind răsăritul. Mă văd pusă față în față cu o veche iubire, cea a mării. Iubesc marea și valurile ei, cu toate că mi-e groaznic de frică de apă, și nu știu să înot. Iubesc cum se unește cerul cu marea și cum visarea intră în peisaj chiar dacă n-ai vrea. E o poveste plină de magie. Magia mării nu se va stinge niciodată.

Călătoria se încheie, dar amintirile persistă în inimă cu același sentiment de –cea mai frumoasă vacanță la mare-. Amintirile mă năpădesc! Cât e de frumos… să ai așa amintiri!

Cu drag,

Teo.

Ciclicitate. Sutem sub semnul ciclitității prin toate lucrurile care ni se întâmplă. O săptămână are un număr de 7 zile, zile care se rotesc într-un cerc care pentru noi, oamenii, e fără sfârșit. Peisajele din jurul nostru se modifică cu sau fără știrea noastră, și din păcate rămânem de multe ori dezamăgiți de rapiditatea cu care lucrurile se schimbă. 

E greu să ne înțelegem pe noi înșine:nu ne place monotonia și repetabilitatea evenimentelor, ni se pare că ne îngrădesc și că ne fac să fim mereu la fel, dar totodată, nu suportăm când totul se schimbă brusc, când oamenii dispar și când acțiunile obișnuite pe care le simțeam zilnic, se opresc temporar sau definitiv. 

Niciodată nu ne putem mulțumi cu ce avem, mereu ne dorim și opusul, pentru a avea dinamică și a putea înțelege cum e mai bine să fie... alb sau negru!?

Avem capacitatea de a ingnora o fața a lumii, de dragul alteia care se ascunde întotdeauna atât de bine,încât să n-o putem nici măcar defini.

Suntem ființe complete,care tind mereu spre mai bine și mai frumos. Percepția oamenilor e diversă în tot ce înseamnă viață.

Sunt tare curioasă care este părerea voastră despre rutina zilnică, și cum faceți să vă simțiți minunat alături de ea?

Pentru că sunt zile în care am vrea să schimbăm traseul,să formăm unul nou. Intervine oboseala, intervine stresul sau pur și simplu o lene de a mai face ceva în ziua respectivă.

Cu drag,

Teo.

Viața te pune în diferite situații așteptate sau total diferite de gama pe care tu o cunoști din anii pe care-i ai. Te confrunți cu atât de multe momente, încât ai învățat să maschezi o suferință, să zâmbești cu gura până la urechi deși simți cum pământul îți fuge de sub picioare, ai învățat să porți o mască adaptată unei situații de viață. E firesc! Cum ar fi să mergem la o întâlnire sau să fim în toiul muncii și să ne apuce un plans sfâșietor care să te doboare și fizic,nu numai psihic. Nu ne putem preda emoțiilor atât de ușor, pentru că nu toate situațiile ne permit lucrul ăsta.

Și ce te faci când emoțiile scapă de sub control? Ce te faci când simți că gata, robinetul cu lacrimi e acolo, în ochii tăi?

Pur și simplu ți se pune acel nod în gât specific momentelor în care nu te poti abține să nu plângi, nu mai poți vorbi pentru că vocea te-ar trăda… iar vorbele…vorbele celorlalți abundă, și mai mult te încurcă! Cu cât un om vrea să te facă să te calmezi,tu cu atât plângi mai adânc.

E o revărsare de ape. E ca un fenomen natural. În adevăratul sens al cuvântului natural, pentru că n-ai opreliște. Totul se dă în vileag și te înspăimânți de faptul că nu mai poți fi tare și de data asta.

Cât poate fi de ciudat! E doar o mică piedică, una ce poate trece drept minusculă. Și cu toate astea,tu de piedica asta te cramponezi. Plângi pentru ea. De ce? Poate pentru că te simți vulnerabil,descoperit în acea nouă situație?

Hai,capul sus!

Cu drag,

Teo.

Informația înseamnă libertate de gândire și maturizare frumoasă. Dacă știi cum să culegi și să îmbini informațiile pe care le primești și să dezlegi cheile drumurilor bune pe care ți le semnalează viața, n-ai cum să nu fii un om senin! Totul capătă un sens magic atunci când cunoști. Când ți se revelează în fața ochilor bucăți imense de viață pe care nu le știai și pe care acum le vezi ca pe fericirea și pacea ta. Nu mai înțelegi cum de ieri, când nu aveai în fața ochilor toate lucrurile astea, puteai să te împaci cu tine însuți/însăți. Acum pacea și bucuria sinceră, fără ca un –motiv- anume să te îndrume spre trăirile acestea, sunt în inima ta, parcă pictate cu o culoare ce nu se va șterge niciodată. De fapt, cu siguranță, motivul acela mic, pe care-l ignorăm, e mai important decât toate celelalte pe care le numim mereu. E o minusculă particulă din cugetul nostru care ne spune că fericirea spre care tindem, e chiar alături de noi,lângă noi, pentru noi.

Niciodată nu vom fi singuri! O forță imensă ne ghidează pașii și ne face să ne metamorfozăm în milioane de situații diverse.

Fericirea niciodată nu va fi complicată. Așa simt acum. Fericirea e simplă. Fericirea e în acțiunile mărunte care te fac să zâmbești și să tresari de emoție… Fericirea e atunci când primești ceva din suflet. Când simți că nimic material nu poate compensa acel lucru al sufletului pe care l-ai primit.

Fiți fericiți, dragilor! Avem o singură șansă să putem reuși:VIAȚA! :)

Cu drag,

Teo.