A privi.

A privi un om. A privi un copac. A privi spre propria persoană. A privi spre cer.

Uităm să descoperim lucruri. Căutăm ceva iluzoriu, ne temem și ne cramponăm de lucruri ce pot fi trecute în condica vieții ca neesențiale și care ne mănâncă timp,prea mult timp.

Nu mai știm să diferențiem lucrurile esențiale de cele obișnuite. Suntem purtați de valuri ce vin și trec cu o rapiditate ce înșeală ochii. Credem că avem suficient timp de toate. Ne înșelăm pe noi,pentru că nu vrem să înțelegem că timpul nu ne mai așteaptă. Timpul nu mai vrea să aibă răbdare cu noi, ne aleargă și ne conduce spre tot înainte. Suntem prinși în mrejele tehnologiei și a lumii ce se ghidează după principiul repede-înainte.

Rămân nedescoperite bucățile superbe ale vieții. Oare cum putem uita de ele? Cum putem trece pe lângă un om care zâmbește fără să-i răspundem cu un  zâmbet? Cum uităm să privim metamorfoza prin care trece un copac? De ce nu mai ne privim pe interior,să vedem ce haine mai au sentimentele noastre? Cerul superb, oare nu merită priviri senine?

Alergăm cu fața în jos. Lumina vine de sus și noi trebuie să aspirăm spre sus, spre cald și spre frumos.

Timpul nu ne așteaptă. El vrea să fie trăit. Acum,aici!

Ochii noștri tânjesc după priveliști încărcate de frumusețe.

Priviți!

Cu drag,

Teo.

Subiect: A privi.

Niciun comentariu găsit.

Comentariu nou