Blog

Tic-tac

Când încerci să îți găsești cuvintele în dicționarul personal al sufletului și căutarea eșuează într-o mare pauză plină de zâmbet, înțelegi că în tine bat două inimi. Bat două inimi care formează una singură de fapt, pentru că sunt prea multe emoții și prea mic spațiul unde trebuie să le îngrămădești. O singură inimă nu ar face față haosului pe care îl produc sentimentele tale ieșite din frâu. Intervine încă o ”inimă” metaforică, care să fie capabilă să înregistreze toate senzațiile și toate zâmbetele. N-ai cum să explici oricât ai încerca, e ceva dincolo de capacitatea chiar de a înțelege, dar de a explica. Sunt energii, zâmbete, contexte subînțelese, cuvinte citite dincolo de buze care te fac să te lipești sufletește de cineva și de ceva. Simți că tic-tac-ul cotidian se estompează și că tot ce contează e timpul subiectiv, timpul pe care tu îl oprești în loc după bunul plac, pentru că trăiești cu adevărat, fără rețineri, fără întrebări existențiale, fără stresul a ce va fi după, fără conștientizarea faptului că timpul e același. Pur și simplu tu ai senzația că păcălești timpul, că se creează o altă treaptă în care timpul se dilată. E atât de prețios timpul pe care chiar îl trăiești cu toată ființa, nu doar îl respiri și îl consumi. E incredibil să simți cum toate încăperile ascunse ale sufletului tău se deschid instanteneu și acceptă toată lumina și haosul unei fericiri efemere, dar atât de reale și de profunde. Sunt puține astfel de clipe în care tot ce simți e prezentul, e atât de greu să te descotorosești de toate lucrurile interne și externe care îți fac creierul să se ducă într-un milion de direcții în același timp. Totuși, așa puține cum sunt aceste clipe, sunt suficiente pentru ca tu să înțelegi că poți simți dincolo de barierele minții. Îți dai seama că e minunat să vibrezi pe interior și să aduni timp subiectiv creat de tine, pentru tine. 

Citeşte mai mult

Jurnal de septembrie

Senzații și percepții. S-au adunat toate, bune și rele, într-un bagaj plin ochi cu vara lui 2017. S-au ciocnit emoții, s-au derulat imagini pe care le voiam în fața ochilor pentru totdeauna, s-au consumat zâmbete și lacrimi. Da, am mai croșetat pe marginea unei bucăți din mine, am mai pus niște pârghii și am mai scos altele, am mai lipit ce s-a rupt și am mai astupat găuri formate de anumite insecurități. Am creat o punte de la mine spre mine.

Un capitol încheiat. A fost frumos, a fost profund, a fost copilăresc, a fost o vară cu de toate și cel mai important, s-a lăsat cu explozii de bucurie.

Deja picură ceva din ochii mei, ceva ce seamănă a nostalgie și a regăsire de sine. Am revenit la origini. E septembrie. E 1. E toamnă. E acel anotimp în care simt că îmi găsesc definiția și în care starea de spirit se contopește cu frenezia frunzelor jucăușe și nestatornice.

Parcă e un șantier în lucru înăuntrul meu când vine toamna. Și asta îmi place. Îmi place să scotocesc în cufărul meu, să scot pălării vechi și noi pe care sufletul le-a păstrat pentru a le putea asorta la sentimente actuale. Îmi place să îmi aud pașii pe covorul de frunze uscate, să îmi ascult inima care bate în același ritm cu foșnetul de sub picioarele mele.

Toamna, se numără emoțiile… Toamna, îmi număr emoțiile.. și le dau o altă importanță.

 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

”Mascatii” fara masca- Carla's Dreams

Nici măcar nu vă cunosc chipurile, și totuși simt că vă cunosc atât de bine. Îmi oferiți acea bucurie pură pe care n-o găsesc în măștile incolore ale altor cântăreți. Ei au măști puse pe suflet, și superioritatea lor afișată mă intimidează. Voi sunteți atât de naturali în exprimare, încât noi, publicul, ne descotorosim de orice fel de timiditate și simțim cu toți porii și cu toată inima energia melodiilor voastre. Dansăm, țipăm, cântăm, învățăm de la voi și cu voi despre oameni și viață, greșim și o luăm de la capăt, adunăm și scădem. Ne faceți să simțim că dincolo de orice prejudecată, se află lucruri importante în interiorul nostru pe care nu ne-am dat răgazul să le descoperim din teamă. Ne provocați să ne descoperim din mai multe perspective cu mesajele speciale pe care le așezați în muzică. Sensurile se adună și formează adevărate pansamente pentru suflete, pentru că muzica voastră asta este, pansament pentru suflet.

 Purtați măști, și totuși de noi nu vă puteți ascunde. Nu vă puteți ascunde sufletele frumoase, pline de energie și de iubire, nu vă puteți ascunde sentimentele și zâmbetele. Noi simțim atât de bine cum inimile voastre ”bat în unison” cu ale noastre.

Cuvintele sunt puține și nu au cum să exprime în întregime felul în care ne învăluiți cu bucuria adevărată. Sunteți oamenii care exprimă adevărul în cea mai precisă formă, nefiltrat de niciun fel de obstacol fizic sau psihic. Sunteti liberi în lumea voastră pe care ați făcut-o să fie și a noastră și datorită măștilor, sinceritatea explodează din toate direcțiile. Împărțiți zâmbete, dansuri, versuri, ”cuprinderi” în cele mai speciale moduri cu putință. Ne-ați învățat să vedem dincolo de măști, și să vă recunoaștem exact așa, ”mascați”. În nici două secunde cei ce vă ”cunosc” și vă ascultă muzica își dau seama dacă în fața lor se află ”adevărații” Carla's Dreams, sau doar niște impostori care poartă machiajul specific.

Pentru multă lume poate părea ieșit din comun faptul că noi vă iubim atât de tare și că nu ne împiedică faptul că nu vă cunoaștem aparența, identitatea.

Voi de fapt, sunteți atât de reali încât le dați clasă multor artiști care se prezintă ”normal” în fața publicului pentru că voi vă asumați totul într-un mod firesc, calm. Nu vă plângeți, nu vă lăudați cu reușitele voastre deși ați avea de ce și cu ce să vă lăudați, nu impuneți un zid între ”noi” și ”voi”, nu ne tratați ca pe niște oameni inferiori, nu judecați, nu vă pretindeți perfecți și vă asumați imperfecțiuni și acolo unde ele nu există din punctul nostru de vedere, aveți respect față de oricine și aduceți oamenii împreună, creați prietenii și apropiați inimi. Faceți extrem de multe lucruri extraordinare fără să vă dați seama. Poate considerați că nu aveți vreun merit în ”evoluția” fiecărui om care vă urmărește. Dar aveți un rol important: ne faceți să fim mai buni.

Prin fiecare vers se ”activează” pielea de găină și prin fiecare vers eu simt greșelile pe care le-am făcut, și lucrurile bune pe care vreau să le fac de-acum încolo.

Alături de voi, am simțit emoții ”prin cablu” și emoții ”pe viu”, toate la cote maxime.

Nu v-ați propus și ne-ați cuprins într-un val imens de iubire, iubire de lucruri mărunte, de momente unice, iubire de muzică și de oameni, iubire de gesturi făcute cu sufletul.

Nu vă place să primiți laude, știu, dar e inevitabil, și postarea asta poate că nu va ajunge niciodată la voi, dar simțeam nevoia să scriu despre voi, pentru că îmi aduceți prea multă inspirație.

Pentru unii inspirația pe care voi mi-o oferiți înseamnă obsesie, pentru alții nebunie, pentru mine înseamnă admirație și recunoștință.

Cu toții sunteți speciali și când vă văd pe scenă, împreună, îmi dați senzația că sunteți ca frații. Există acolo ceva, între voi, o complicitate și o prietenie care fac să se acordeze instrumentele cu oamenii, versurile cu inimile, mișcările cu emoțiile, totul într-o armonie desăvârșită.

Sunt foarte puțini artiștii care mă fac să am încredere în mine și care îmi calmează toate fricile, iar voi faceți parte din acea listă scurtă.

Pentru muzică, pentru ”furtul de emoții”, pentru ”ace”, piele de găină și fiori, pentru că ne dați ”aripile” voastre atunci când simțim că suntem extenuați, pentru că ne-ați învățat că ”antiexemplul” poate fi cel mai bun exemplu, pentru că ne-ați sugerat că trebuie să vedem ”imperfectul” ca pe o calitate, dar totuși nu ca pe o scuză, pentru că ați făcut șmecheria și ați intrat ”sub pielea mea” și pentru că…. voi sunteți de fapt TU, o singură forță. TU, ”Ești altfel”, Carla's Dreams! Îți mulțumesc!

 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Lauda vs critica

Printre miile de întrebări pe care mi le adresez mie însămi, ies la suprafață două întrebări în oglindă: Lauda sau critica face mai mult rău? Lauda sau critica face mai mult bine?

La prima vedere, pare straniu. Și totuși, mi se pare că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe energia pe care o primim atunci când suntem lăudați sau criticați. Pentru că deși ego-ul nostru nu pare lezat deloc, ba chiar este foarte receptiv și bucuros să primească laude, el ”suferă” într-un fel sau altul. Spun asta pentru că depinde foarte tare felul în care percepem respectivul compliment. Mie una încă îmi e frică să primesc laude, pentru că simt că e foarte ușoară trecerea spre autosuficiență. Mi se pare că e posibil să nu-mi dau seama și să mă iau prea în serios, să cred cu atât de multă putere că merit lauda și că e firesc s-o primesc, încât să mă limitez, să mă consider bună și astfel să pic fără pic de grație în marea de îngâmfați. Pentru că atunci când primesc o critică, mi se pare (cel puțin acum, când m-am mai maturizat) că e mult mai ușor de gestionat impactul ei. Simt că pot să separ mai bine realitatea de fals, și să mă autoanalizez astfel încât să iasă o concluzie bună.

E firesc totuși să tânjim după apreciere și după o oarecare recunoaștere în societate, că până la urmă suntem doar niște oameni, vorba aia. Și e reconfortant atunci când ești apreciat, îți dă încredere în tine și în propriile forțe, pentru că de foarte multe ori suntem atât de duri cu noi înșine încât ne punem singuri piedici. În raport cu noi înșine, ne comportăm ca niște orbi. Din subiectivitate ies niște mici ”monștri” care ori ne aruncă cu toată puterea și ne lovesc de toți pereții, ori ne mângâie pe creștet și ne dau o percepție despre noi trecută inițial prin lapte și miere.

Departajarea între laudă și critică mi se pare greu de făcut. Atât lauda, cât și critica, pot produce dezechilibre care se vor resimți în timp. Ne trebuie balanța. Și uneori toate magazinele sunt închise sau nu au balanțe de vânzare. Așa că trebuie să mergem acasă și să ne confecționăm propria balanță, de la zero.

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

De vorba cu Fericirea

De vorbă cu Fericirea

 

Am stat de vorbă cu Fericirea. S-a întâmplat într-un vis, dar m-a trezit mai mult decât ar fi făcut-o o secvență din realitatea cotidiană. A apărut de nicăieri, și mi-a făcut onoarea să se apropie de mine și să-mi vorbească deschis. Mi-a vorbit frumos și m-a invitat să beau o cafea și să mănânc un fursec. Aștepta de multă vreme să-mi apară în cale, și singura modalitate a fost prin vis.

Mi-a spus să n-o mai căutăm cu înfrigurare, să n-o mai înghesuim în fraze motivaționale, pompoase, să n-o mai blamăm de nefericirea noastră și nici să n-o mai așteptăm să vină și să ne pună pe toți sub aripa ei. E foarte neplăcut să ne tot vadă că tânjim după ea, că tânjim de fapt după ceva al cărui înțeles nici nu-l cunoaștem prea bine. Pentru noi ea reprezintă un mister, și așa trebuie să rămână. Zice că dacă am vedea-o la adevărata ei grandoare, s-ar întâmpla un paradox: am fi nefericiți că am întâlnit Fericirea, pentru că odată ce am ajunge la ea, am uita definitiv să visăm și să ne bucurăm, n-am mai avea un nivel următor pe care să-l putem atinge, și ne-am plictisi, ne-am împovăra groaznic de neputință.

Mi-a spus foarte multe lucruri Fericirea: să încerc să fiu mai dezinvoltă, mai încrezătoare și mai deschisă către lume, să privesc mai atent ce mă înconjoară, să respir adânc și să mă încarc din natură ori de câte ori simt că mă sufoc, să privesc și nu doar să mă uit nepăsătoare, să înțeleg că fericirea mea nu e o destinație finală, ci e un drum pe care eu mi-l creionez și în care va apărea și ea, Fericirea, din când în când, să mă salute și să-mi ofere aripi să zbor în continuare.

M-a și certat puțin, recunosc. Mi-a reproșat faptul că aloc prea mult suflet unor lucruri nesemnificative, că mă consum exagerat, că mă gândesc de un milion de ori înainte să fac ceva, că de multe ori, uit să trăiesc clipa fericită doar pentru că mă gândesc la cât de repede va trece.

Dar, una peste alta, mi-a spus că îi sunt simpatică și că ar fi bine să încerc să îmi găsesc echilibrul, iar apoi să inspir bucățele de fericire și celor din jur.

 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Tu nu stii ce inseamna...

Tu nu știi ce înseamnă…

Au fost ani de zile în care umbra ta, a unui anonim în trecere prin viața mea, a stăruit și mi-a făcut zile amare. Da, acum, pentru prima dată, pot să scriu și despre tine fară să mai doară ca atunci. Pentru că m-a durut atât de tare.. Din exterior poate nu pare, dar câteva cuvinte pot răni până în adâncul sufletului. Apoi, vine o perioadă grea în care vrei să te recuperezi, și nu știi de ce să te agăți. Îți pierzi stima de sine, te pierzi pe tine încercând să contruiești o mască, o fantoșă oarecare care să pară perfectă. Dar tu simți de la zi de zi cât ești de imperfectă și te acuzi, te acuzi și te încorsetezi în propriul venin. Îmi spuneai vorbe precum: ”Ce urâtă ești! Ce bube ai pe față!” sau ”Ce față de mumie ai!” Erai o voce care pe mine mă dărâma. Și te regăseam din păcate, prea des în alți oameni. Îți auzeam ecoul vocii în vocile celorlați. Te confudai cu ei. Tu erai multiplicat în ei. Tu, nici nu contează acum cine erai, și de ce sex erai. Dar în capul meu, totul se rezuma la impresia estetică negativă.  

Și erau momente în care subiectul devenea tabu pentru mine, încercam să evit pe cât posibil să vorbesc despre asta. Acum nu mai neg, nu mă mai eschivez. Până la urmă e o problemă ce nu dărâmă lumea, dar care poate dărâma suflete la un moment dat, pentru că se formează o presiune mult prea mare în subconștient. Problema acneei, căci despre ea e vorba, nu se lăsa dusă cu niciun chip, și fie vorba între noi, nici acum nu a dispărut complet.

De dragul tău, voce, am făcut o grămadă de tratamente și am ascultat o infinitate de sfaturi. Am testat pe propria piele pastile, unguente, măști naturiste și câte și mai câte. Apoi, pentru că am văzut că nimic nu funcționează, am început să folosesc prostește fondul de ten. Nici măcar nu foloseam o nuanță adecvată, și nici nu îl aplicam bine, astfel încât să mă ajute în vreun fel. Dar pur și simplu se formase în mintea mea ideea că machiajul e scutul și că îmi va ascunde ”dizabilitatea” din inimă. Și totuși, mă consideram incapabilă să fiu plăcută, mă simțeam mereu în inferioritate față de ceilalți. Nu mă regăseam cu niciun chip. Până într-o zi când am spus STOP! Ceva s-a schimbat brusc, și am încetat să mă mai reflect în alții ca fiind o mască. Am aruncat la propriu machiajul în acea perioadă, și mi-am dat voie să răsuflu. Eram bine. În sfârșit eram bine cu mine. După atâtea căutări de a arata bine, mi-am dat seama într-un final, că în mine stă frumusețea, și că trebuie să știu să fac din defectele pe care eu le văd și le simt, un fel de atuuri pentru a scăpa de frici.

Au mai trecut câțiva ani, și m-am remodelat. Mi-am impus să mă detașez din când în când de păreri, și să încerc să fiu o persoană din ce în ce mai frumoasă, dar la nivel moral. Am început să mă machiez din nou, așa cum știu eu, dar nu dintr-o disperare exagerată ca atunci, ci din propria plăcere de a mă machia.

Mă privesc în oglindă și pot să îmi spun: ”Nu ești perfectă. Nu vei fi și nu ai fost. Nu ai o față impecabilă, dar tu te simți bine cu tine. Tu ești capabilă să fii cea mai bună versiune a ta, dacă vrei. Zâmbește! Trăiește! Și bucură-te și de imperfecțiuni, pentru că sunt normale.”

Uneori, e bine să ne gândim puțin înainte de a arunca cu vorbe. Nici nu știm cât putem schimba..

PS: Cred că această postare este cea mai personală pe care am scris-o până acum. Cu tot sufletul, și cum nu m-aș fi gândit că voi face.

 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Nu am timp, dar totusi am

Nu am timp acum.. poate mâine.

Ne golim pe dinăuntru mințindu-ne zilnic că ”mâine” ne vom face puțin timp pentru noi, pentru ce ne dorim, pentru momentele care fac într-adevăr bine sufletului.

Încercăm să păcălim timpul și să ne facem că plouă, că avem tot timpul din lume pentru a face tot ce ne dorim cu adevărat, dar refuzăm să acceptăm că de fapt timpul ne păcălește pe noi. Acționează perfid, dându-ți senzația că liniștea de la suprafață înseamnă stabilitate. Iar când îți dai seama că timpul nu îți mai lasă răgaz, și te constrânge și îți dă pumni în cap, regreți absolut tot ce ți-ai fi dorit să faci și n-ai făcut… din lipsă de timp.. sau mai degrabă din exces de pretexte.

Oare când vom învăța să trăim fără să ne gândim obsesiv la tot ce avem de bifat în viitor? Oare când ne vom opri din goana după haosul ăsta fără final? E un haos pe care niciunul nu știm să-l dominăm, sau nu ne batem capul s-o facem. Îl lăsăm să-și facă de cap cu viețile noastre și nu îl luăm la întrebări, că e mai comod așa. E mai comod să te complaci în scuze, în contexte, în bariere impuse de creier. Totul se desfășoară pe repede-înainte, mesele în familie sunt cu noduri, pentru că mereu ai în minte ceva ce te sperie, mergi pe stradă fără să privești unde te afli și ce ai în jur, ești exact ca o marionetă setată să ajungă la un obiectiv unde să-și macine energia și apoi să se întoarcă înapoi de unde a fost pornită. Și când mergi să te plimbi ai o avalanșă de gânduri apăsătoare, ești pe grabă, cu telefonul non-stop în mână de frică să nu îți scape ceva din acea mică evadare din viața de zi cu zi.

Parcă fugim cu toții de propria umbră. Ne temem de ipoteze și evităm să trăim. Nu mai știm cum e să uiți de tot, și să simți. Să simți un miros, o adiere de primăvară, un zâmbet, o poveste, o discuție. Uiți să guști din momentele frumoase petrecute cu cei pe care îi iubești. Te stresezi că oricum timpul în care stai cu ei e prea scurt, și te întristezi cu gândul că imediat se termină și o iei de la capăt în haosul tău. Cum să facem să nu te gândești, să nu calculezi timpul și să nu proiectezi fricile de mâine?

Îți faci rău singur. Nu știi dacă va fi așa de rău pe cât îți imaginezi. Nu știi ce va fi mâine, chiar și dacă te stresezi. Ce rezolvi? Nimic!

Trăiește acum, aici. Trăiește secunda, observă oamenii, râzi cu ei, spune lucruri, primește magia zilei, imortalizează momente dacă vrei, redă amintiri și bucură-te.

Începe de azi o schimbare. E atât de amăgitor timpul. Nu știi când timpul pe care încerci să îl contabilizezi se va face că nu te cunoaște și îți va întoarce spatele. Până atunci, asigură-te că ai fost cea mai bună versiune a ta, că ai trăit, nu doar ai existat.

 

Paște fericit!

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

”Doar” o melodie

O dimineață obișnuită în drum spre facultate. E cam frig, dar eu sunt încă adormită, amorțită sau melancolică. Am căștile în urechi. Ascult un album mai vechi de-al unei artiste pe care o apreciez mult. Un semafor, încă unul, și încă unul. Merg încet, cu gândurile care se împrăștie în vântul ăsta de dimineață. Fredonez în minte versurile pieselor pe care le-am învățat deja pe de rost, dar la un moment dat, pornește o piesă pe care nu o mai ascultasem până acum. 

Simt cum un fior incredibil îmi traversează tot corpul. Inima aduce la suprafață prin bătăile ei rapide toate sentimentele care mă încercau în ultima perioadă. ...Ca și cum melodia aia ar fi fost ”furată” din mine, ca și când ar fi fost definiția perfectă a unei trăiri pe care n-o puteam exprima în cuvinte. 

Muzica, ca și noi, oamenii, e subiectivă. Și noi, în diferite momente ale existenței noastre percepem diferit și simțim diferit aceeași melodie. Tocmai de-asta e atât de frumos când descoperi o piesă care să te învăluie cu adevărul pe care tu îl simți în clipa aia, să te atingă cum nu credeai că te va putea atinge vreodată. 

Iar peste un timp, să apară altă melodie, care să îți dea sufletul peste cap la fel ca melodia precedentă, sau poate și mai intens.

Și să te descoperi pe tine cu adevărat, vulnerabil cum ești la anumite ”subiecte” și să le dai voie sentimentelor ascunse să erupă involuntar, ca un vulcan. Să nu-ți mai fie frică că o reacție de emoție sinceră poate fi interpretată de ”cineva” ca fiind stupidă. 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

În adieri, în flori, în suflet...

Ai plecat. Ai plecat definitiv și mie încă îmi e greu să cred. Aveai în tine prea multă viață și bucurie ca să pot realiza
acum că ai plecat. Fără semne, brusc, și prea devreme. Rămân amintiri minunate ce mă fac să plâng pentru că știu că de-acum ele nu se vor mai înmulți, vor stagna și se vor sedimenta undeva în sufletul meu. Mă făceai să râd în hohote și vorbeai 
mult cu și pentru noi. Strâneai cele mai amuzante momente și de fiecare dată când te vedeam nu aveam cum să fiu tristă.
Știai și să fii serios, dar parcă tot glumeț îți stătea cel mai bine. Știu că ne-ai certa dacă ai fi aici și ne-ai vedea
lacrimile, știu că tu vrei să râdem și să ne bucurăm. Dar tu să știi că nu e drept că ai plecat așa! Cum rămâne cu amintirile
viitoare pe care nu le vom mai putea strânge? Cum rămâne cu Crăciunul și Paștele din fiecare an? Cum rămâne cu toți anii 
și frumoși și grei care se vor rostogoli de acum înainte? Nu-i corect! Să știi că de data asta, chiar m-am supărat că asta
n-a fost o glumă foarte proastă. Chiar m-am supărat rău că nu ai venit la noi să ne zici că e o farsă extrem de bine construită
de 1 aprilie. 
Când noi eram mici, eu și verișoara mea ne supăram pe tine pentru toate glumele pe care ni le făceai. Dar nu ne supăram 
cu sufletul. După câteva minute începeam să râdem și după ani, ne aminteam cu umor și nostalgie. Nu vrei să ne mai întoarcem puțin în timp? Să fim noi iar mici și tu aici. Și să mergem pe poiană, să facem picnic ”de la început la sfârșit”, să ne prefacem că jucăm fotbal primăvara, și că schiem iarna. Și să complotăm, să te pui la mintea noastră de copii, să facem poze în cele mai ciudate moduri, să sărim pe tine și tu să te lași prins, să ne gâdili și noi să ripostăm. Și dacă s-ar putea, să facem
și lucruri noi pe care nu am avut atunci ”timp” să le facem, adică am avut suficiente scuze la îndemână. Să facem acum tot ce
nu ne-am permis noi atunci. Să o luăm de la capăt, iar și iar.
Știu că nu se poate. Acum tu ești în lalele, în adierea ușoară de primăvară, într-un porumbel ce zboară grăbit, în lacrimi 
și în zâmbete.... în amintiri și mai ales în suflete. Mereu vei fi cu noi, dar nouă mereu ne va fi dor de tine. Știi de ce, nu?
Fizic n-o să mai putem niciodată să te îmbrățișăm sau să îți vorbim. 
Citeşte mai mult

Draga Mos Craciun

Dragă Moș Crăciun, 

Mi-a fost dor de tine. Știu că nu ți-am mai scris de o perioadă lungă de timp, pentru că din păcate, copilăria s-a ascuns într-un colț secret al conștiinței mele, și mai iese la suprafață în momentele cheie. Astăzi mi-am adus aminte că ar fi cazul să mă opresc puțin din alergarea gândurilor fără șir. Nu ți-am mai scris de mult timp, și totodată nu mi-am mai scris nici mie. M-am acuzat pe mine însămi de tot felul de lucruri, am lăsat să treacă momente, griji, oameni pe lângă mine, și nu mi-am mai dat voie să ”vorbesc” din nou cu mine în felul ăsta. Dar Moș drag, e o seară specială și îți scriu!
Îți mai amintești toate scrisorile pe care ți le-am trimis? De fiecare dată îți scriam cu emoție și niciodată nu îmi ieșea din prima, așa că aruncam ceva foi până să ajung la varianta finală a scrisorii. Îți spuneam că am fost cât de cuminte am putut eu, și te rugam să-mi aduci jucării, păpuși, și câteodată, un album pe care mi-l doream eu mult, cu artista mea preferată. Cu siguranță îți amintești, nu?

Și apoi, faptul că în Ajun adormeam cu greu? Simțeam că tu te apropii, și aveam speranța aceea că măcar în anul ăla poate te prind în timp ce îmi lași cadourile sub brad. Dar magia aceea dintre noi nu putea fi stricată așa. Bucuria era enormă în dimineața de Crăciun, când despachetam cadourile și îmi dădeam seama că ÎNCĂ O DATĂ, Moș Crăciun a știut EXACT ce îmi doream! Îți mulțumesc Moșule, pentru momentele alea de neegalat! Datorită acelor momente din copilărie, Crăciunurile care au urmat au purtat o încărcătură specială, dată de amintirea ta. 

Știi de ce mi-e cel mai dor? Nu de darurile materiale, ci de cum te percepeam pe tine când eram mică. Îmi doresc să mai pot avea măcar jumătate din acea stare ce nu putea fi întrecută. Azi te prețuiesc altfel, și te iubesc pentru că îți continui tradiția cu alți copii, și că le aduci aproape de fiecare dată, tot ce își doresc.

M-am întins la vorbă, așa că ar fi cazul să trec și la rugămintea mea. Vreau să îți spun ce mi-aș dori să-mi aduci! :) Mă gândesc că după ce treci pe la toți copiii, poate mai ai timp să ”presari” și ”materialele” pe care eu ți le cer.

Te-aș ruga să-mi aduci sănătate. Știu că acum a devenit clișeu exprimarea asta, dar chiar înțeleg cât e de importantă. Și sănătatea s-o împarți și familiei și tuturor oamenilor mei buni, care inspiră lucruri frumoase. 

Apoi, aș mai vrea să-mi aduci înapoi magia Crăciunului, să fim din nou cu toții înconjurați de pace și de lumină adevărată. Că simt eu că în ultimii ani, magia aia s-a cam pierdut printre rafturi înțesate cu bunătăți, printre claxoane, aglomerație și cotidian uzat. Să faci tu în așa fel încât fiecare dintre noi, indiferent unde petrece sărbătoarea asta unică, să aiba în suflet magie! Măcar acum!

Al treilea lucru pe care ți-l cer e curaj. Da, pentru mine, niște curaj pentru a fi mai degajată, mai puțin constrânsă de ce ”cred eu că zice lumea”, să mă faci să fiu mai puțin speriată de ce aș putea face greșit. Să îmi dai un imbold să ”cresc” într-un mod pozitiv. 

Aș mai vrea cât mai mult timp. Sau dacă îți cer ceva imposibil, încearcă să ne dai capacitatea de a înțelege timpul și să știm să-l valorificăm. Că uite și tu cum trece! Nu ți se pare că nu mai reușim deloc să facem ce ne propunem? Ne propunem mult, vorbim despre asta, și îndeplinim puțin.

Și ce mi-aș dori tare, tare, sunt întâlnirile de suflet. Știi tu la ce mă refer! Întâlnirile alea cu oamenii mei speciali, care să mă facă să tresar de emoție și care să mă încarce cu amintiri. Să mă inspir de la ei. 

Lista ar putea continua mult și bine, dar zic că deja am scris cam mult, și după n-o să mai apuci să citești până la final toată scrisoarea mea. 

Acum, vreau să-ți spun că te iubesc! Faci parte din povestea mea și mă simt norocoasă. 

 Îți doresc ca în fiecare an să aduci numai daruri frumoase pentru copilași, și oamenilor ”mari” să le dai multă căldură. 

Avem nevoie de tine în fiecare an! Să ne mai trezești din încordarea în care stăm mai mereu. Fii bun și darnic, și îndrumă-ne spre noi înșine, spre iubirea care stă în noi, spre sufletele de lângă noi. 

Crăciun Fericit, Moșule!

Citeşte mai mult

Nume formular