Acel concert pe care îl aștepți de luni de zile, acei oameni care îți colorează inima cu cele mai frumoase emoții și acele prietene care schimbă toată perspectiva și alături de care ai trăit deja cele mai speciale clipe. Nerăbdarea e combinată cu răbdarea. Ai vrea să vină cât mai repede ziua concertului, dar în același timp îți dorești ca timpul să treacă mai greu, pentru că înțelegi că așteptarea înseamnă că momentele de fericire încă nu au fost consumate, deși se află aproape. E un farmec aparte al așteptării.

Și ziua sosește. Și simți că ai aripi(le), ace(le) și fluturi în stomac, semne clare că începe MONOMANIAC.

Nu mai contează nimic. Intri într-o stare aparte pe care nu-ți permiți s-o murdărești cu niciun gând negativ care apare inevitabil în viața de zi cu zi. E o zi specială. Te pui în fața gardului încă de dimineață. Emoțiile sunt tot mai puternice pentru că vezi agitația pregătirilor, realizezi că foarte curând va începe mult așteptatul concert. Într-un colț al minții deja încolțește un fir de tristețe pentru că în doar câteva ore vraja se va rupe și totul va rămâne în amintire. Dar nu e timp pentru a-ți părea rău de senzația care urmează. Trăiește clipa! Acum, aici!

Trec orele și greu, și încet. Totul e haos în mintea ta. E haosul bucuriei, în care fiecare minut scurs înseamnă un strop de adrenalină în plus.

Gata, suntem echipa completă! Ne-am ocupat în sfârșit locurile, după ce am trecut proba de foc a biletelor. Încă nu îți vine să crezi că ai în jurul tău fix oamenii de care aveai nevoie pentru a diseca și a amplifica sentimentul CSD.

Inima e gata să sară din piept. Începe! Uiți de timp și spațiu. Te uiți la ei, sari, cânți, țipi, rămâi fără aer și nu te lași, continui să țipi. E un fel de anestezie temporară. Nu mai simțiți nimic din exterior, e vorba doar de forța cu care percepeți toate emoțiile și trăirile împreună, când inimile voastre bat în unison. E incredibil să fii înconjurat de o energie pe care o simți cu tot sufletul și pe care nu ai putea s-o compari cu absolut nimic. E energia pur subiectivă, care ajunge la tine prin muzică, versuri, atitudini, gesturi. Energia pe care ți-o alegi, pentru că rezonezi cu ea. Inspirația care nu necesită explicații pentru că e inexplicabilă și unică. Nu m-aș putea vedea fără oameni care să îmi ofere bucăți din mine pierdute și reconstruite. Nu m-aș putea vedea fără oameni care să îmi cuprindă sufletul, pur și simplu. Poate este egoist, dar am nevoie de repere care să mă ghideze atunci când mi-e greu. Iar băieții ăștia de la Carla's Dreams, (da, exact, ”mascații ăia” ) ,au declanșat un nou sentiment pe care nu îl pot compara cu nimic. Au făcut niște ”greșeli” esențiale pentru care i-am ”taxat” cu toată admirația mea #(mono)maniac(ă). Sunt autentici cu măști pe față;  simt și compun o muzică pe care nu toată lumea o gustă, dar care îți poate oferi ”darul de acces” spre înțelesuri diverse care nu pot să nu schimbe ceva cât de mic în tine; comunică atât de mult cu publicul încât masca nu e un obstacol, pentru că masca lor are doar ”darul” de a acoperi o identitate, pe când măștile folosite de alții acoperă caractere și afișează falsitate.

Pentru că formează prietenii. Pentru că indiferent de caractere și păreri contradictorii, fac oamenii să fie măcar puțin mai buni, mai deschiși, mai luminoși. Pentru că nu pretind perfecțiunea și nici nu și-o doresc, sunt #imperfecți exact ca noi toți și nu au o problemă să admită asta.

Pentru că.. aș putea scrie incoerent și sincer mult timp de acum despre ei și tot aș spune puține, prin cuvinte multe. Produc un haos minunat. Astfel de zile alături de astfel de oameni mă fac să mă simt norocoasă. Mă simt norocoasă că am șansa să trăiesc emoții pe care nu toată lumea are capacitatea să le simtă.

Mulțumesc! Vă iubesc!

Monomaniac, 2018.

A trecut un an de când nu mai ești și mie tot mi se pare imposibil. M-am gândit atât de mult, mi-am pus atâtea întrebări și am căutat să înțeleg, să asum o realitate care dădea cu virgulă, care îmi dădea o reconfigurare de traseu. Prima palmă dată peste suflet  pe care o conștientizam. Nu te puteam vedea pe tine, atât de viu, atât de energic și de pozitiv, îmbrățișând definitiv tăcerea mormântală.

N-am să pot niciodată exprima prin vorbe rostite sau scrise cât de important ai fost și rămâi. Și n-am putut niciodată să-mi exprim cele mai adânci sentimente față de oamenii importanți din viața mea, și îmi pare rău.. Îmi pare rău că țin atât de mult în interior și că las să se vadă poate prea puțin, îmi pare rău că nu am putut să-ți spun niciodată că ești un om minunat, un unchi incredibil, și că te iubesc. Și acum simt nevoia să scriu, să scriu într-un flux haotic și plin de amintiri, pentru că… îmi e dor de tine.  Îmi e dor să fii aici, îmi e dorul ăla egoist poate, venit din nevoia prezenței tale efervescente, care scotea zâmbete și din cele mai încleștate momente.

Pentru mine, tu erai… ești.. vei fi simbolul bucuriei vieții. Mă regăseam râzând în hohote cu tine și mă făceai involuntar poate, să descopăr că trebuie să îmi mai domolesc puțin fricile, grijile, anxietățile pe care le lăsam să își facă de cap în mintea mea. Nimic nu te oprea. Îi zâmbeai vieții chiar dacă asta presupunea uneori să sfidezi necazurile și problemele. Cădeai, te rostogoleai, te ridicai,te scuturai puțin și apoi făceai o glumă.  Erai mijlocul familiei, omul după care mă uitam de fiecare dată cu interes. Și nu ți-am spus niciodată că de fiecare dată când ne întâlneam de sărbători la țară, eram nerăbdătoare să apari, parcă sărbătoarea nu avea dreptul să înceapă până nu intrai și tu pe ușă.

Vai, și cât vorbeai! Mult, mult.. Și noi râdeam de tine, cu tine, te întrerupeam, te întrebam și tu tot vorbeai, și era totul într-o dinamică liniștitoare de suflete.

E atât de grea liniștea de acum. E mult prea liniște de când nu ești. E atât de ciudat să fie sărbătoare, să fim toți, și tu să nu apari. Parcă tot aștept să apari de undeva, să intri și să faci gălăgie, să ne trezești din lâncezeala în care ne afundăm.

În primele luni de la dispariția ta, nu exista zi în care să nu mă gândesc că ai plecat. Era gândul pe care nu mi-l puteam desprinde de suflet, gândul care a declanșat o revoluție în inima mea. M-am certat pe mine pentru toate frământările, gândurile negre, grijile pe care mi le cream singură până și din cele mai mărunte motive. Mi-am dat seama abia atunci că nimic nu e definitiv în afară de moarte, că orice își poate găsi soluția, oricât de greu ar părea, atât timp cât inima continuă să bată. Mi-am promis că o să încerc să îmi mai calmez puțin temperamentul, că o să îmi impun să trăiesc mai liber. 

Acum, după un an, realitatea s-a sedimentat dar parcă încă nu s-a înfipt în creierele noastre. Încă ești aici, cu noi. Nu ai cum să pleci, ești în gândul și în amintirile noastre.

Și știu că deși emoția asta se transformă în lacrimi, tu ai vrea ca noi să zâmbim, să ne aducem aminte zâmbind și să trăim zâmbind. Promitem că o să ne străduim.

Nu ești uitat. Nu vei fi uitat de noi. Ești încă aici, atât timp cât inimile celor care te-au cunoscut vor bate.

24 martie 2018.

O idee spontană, pe care am lăsat-o puțin la macerat și care totuși m-a împins să o pun în aplicare. Nu știu cât de bună e ideea, sau cât de frumos îmi voi exprima ideile sau sentimentele, dar știu că mă furnică palmele dacă nu fac treaba asta. M-am gândit, pentru că mă inspiră atât de tare muzica lor, să îmi aștern în scris lucruri pe care le simt sau la care mă gândesc atunci când le ascult piesele. Așadar, voi încerca să fac un fel de ”jurnal” personalizat al pieselor Carla's Dreams... Ce vede, simte sau creează mintea mea atunci când ascultă muzica lor.

Azi, a opta postare din acest ”jurnal”- inspirată de piesa Mama - youtube: https://www.youtube.com/watch?v=QDSmYc4Wnc4

Ca o ploaie de stele, ca o melodie care își repetă acordurile iar și iar, în surdina inimii.  

Cel mai frumos cuvânt care n-a fost încă inventat, pentru că sensul lui e mult prea complex pentru a fi explicat, îi este atribuit ei. Pentru că merită, pentru că e omul fără de care sensul ar dispărea.  

E cea care oferă stabilitate, cea care oferă punct de refugiu. Cea mai specială, care e aproape și atunci când e departe, care mângâie și atunci când mă ceartă, care știe să îmi arate cum sunt, chiar și atunci când vreau să neg, să fug, să uit. Care mă cunoaște mai bine decât îmi dau eu voie să mă cunosc. A cărei îmbrățișare cuprinde toate fricile, lacrimile, neputințele, alinându-le. Cea care face sacrificii de tot felul, doar pentru a mă ști fericită, care mă ascultă, mă înțelege și atunci când nu îmi dă dreptate, care mă face să râd în hohote și să o consider cea mai bună prietenă, care mă face să mă simt cea mai norocoasă fiică pentru că este AȘA cum e. Cea care citește dincolo de rânduri și înțelege tot ce îi transmit nonverbal. Cea care mă sună chiar atunci când sunt pe punctul de a o suna, care se îngrijorează uneori fără motiv, care mă iubește așa, simplu, adevărat, fără limite.

Mama. 4 litere, o galaxie de sentimente și de emoții. E centrul. E reperul. E persoana fără de care lumea s-ar clătina și inima ar fi în derivă.

Melodia pe care vreau s-o ascult la nesfârșit, în fiecare zi a vieții mele. 

Știi? Am crezut în tine și am căzut de la înălțime într-un ocean adânc de vise spulberate, de dezamăgire și dezgust. Cât a fost totul simplu, erai aici și îmi șopteai cele mai frumoase cuvinte pe care eu, naiva, le înghițeam ca pe un anestezic al problemelor din exterior. Și brusc, tu ai devenit problema. Ai devenit străinul, omul care dă din umeri indiferent în fața vieții. Ai pus mâinile în buzunar, ai început să țipi, să te dezvinovățești și să îmi reproșezi. Făceai doi pași în spate, apoi te apropiai cu un pas, cu un strop de speranță că voi face cum spui tu, călcându-mi în picioare sufletul, sfâșiindu-mi dragostea pe care ți-o purtam.

Nu înțelegeai că primisem cel mai frumos dar….Nu voiai să înțelegi că în mine erau două inimi și că una dintre ele este compusă din mine și din tine și că e menită să ne dea cel mai adânc sens.

Îmi cereai să ucid inima care deja bătea, îmi spuneai cinic, că mă iubești și că nu suntem pregătiți, că nu avem nimic. Aveam totul… ne aveam pe noi.

Și ai decis să pleci. Să ne lași, să uiți, să ștergi cu buretele orice urmă de responsabilitate. Ai distrus lumea noastră, pe care credeam că o construisem solidă, aproape de nepătruns.

Și inima noastră s-a făcut mare. Este frumoasă, deșteaptă, cu ochii tăi și zâmbetul meu. Are cui să-i spună ”tată” în absența ta. Uneori aș vrea să fi fost altfel, și acum să nu fim nevoiți să ne intersectăm accidental privirile, pline de subînțeles, la semafor în graba noastră în direcții diferite.