Blog

Lumini si umbre

Stau uneori și mă întreb cum ajungem să iubim anumite persoane, cum discernem ce ni se pare frumos de ce ni se pare urât. Mi se pare că fiecare din noi are o energie pe care și-o alimentează iubind anumite persoane, stând în compania anumitor oameni, citind anumite cărți sau ascultând o anume muzică.

Frumos și urât.

 Relativ.

În funcție de cine, și de ce? Dispoziție? E posibil. Mi s-a întâmplat ca în diferite situații în care aveam stări opuse, să detest ceva ce în alt moment aș fi iubit foarte tare.

Om? Cu siguranță. Fiecare în parte percepe diferit ”frumosul” și ”urâtul”. De unde și vorba extrem de folosită ”Frumusețea e în ochii celui care privește”. Tocmai de-asta poate că ce mie mi se pare superb, ție ți se poate părea chiar absolut oribil. Ar fi monoton să ne placă aceleași lucruri, dar în același timp, mă surprind pe mine fiind foarte ezitantă atunci când văd că oamenii din jurul meu cataloghează un anumit lucru total diferit față de cum am gândit eu.

Facem alergeri. Unele vin conștient, iar altele parcă vin de undeva, din străfundul inimii noastre, păstrate foarte bine și declanșate atunci când le vine momentul. Pentru că sunt clipe când ne atașăm, rezonăm atât de bine cu o persoană ”pur și simplu”. Pentru că ne place. Pentru că ne transmite ceva ce nu putem explica în cuvinte. Și te simți inspirat, ocrotit de o energie bună care vine de la acel om.

Ție ți se pare frumos, celui de lângă tine i se pare urât.

Depinde din ce perspectivă privești.

Strâmb și drept.

Alb și negru.

Iubire și ură.

Bun și prost.

Strâmbul e și drept, albul e și negru. Iubirea e și ură. Ceva bun e și prost. Se amestecă totul, și fiecare ia câte o părticică pe care el o vede și o înțelege.

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Legături de suflet (si 2 ani de blog)

Nu e nevoie să te sune în fiecare zi ca să știi că ți-e aproape. Tu știi că e acolo pentru tine, oricând ai nevoie. Și ea știe că tu ești acolo pentru ea gata s-o ajuți și s-o susții indiferent de situație. 
Putem sta foarte bine zile de-a rândul fără a vorbi, dar având în suflet același sentiment de apropiere și de cunoaștere. Știu că legătura noastră trece peste timp, face față lui și simt că de data asta se vor schimba multe lucruri în viețile noastre, (și chiar s-au schimbat mai mult sau mai puțin), dar niciodată nu se va schimba prietenia. Pentru că n-ai cum să simți că efectiv e ca o soră și să nu fie vorba de acea prietenie adevărată. 
Cum aș putea descrie în cuvinte cea mai importantă zi din viața ei? A fost emoție. Ăsta e cuvântul a cărui definiție am simțit-o pe propriul suflet în fiecare clipă cât am fost acolo, lângă ea, lângă ei. 
Vedeam cum se derulau scene și cum eu, fără să vreau, ajungeam la apogeul emoțiilor. Încercam să mă stăpânesc, dar îmi apăruseră lacrimi în ochi. Eram fericită și mândră. Și îmi doresc să o știu fericită, împlinită și iubită așa cum e acum, toată viața. Iar cel mai frumos cadoul pe care îl are, copilașul ei, să crească frumos, sănătos și fericit! 
 Priveam în jur și mi se făcea pielea de găină. Nu-mi venea să cred că au trecut anii de liceu, că glumele de adolescente au fost înlocuite. În mintea mea apăreau flashback-uri din anii trecuți și mi se făcea un dor nebun. De banca amintirilor. De noi, atunci. Cu absolut toate momentele, fie ele bune sau proaste. 
De ceva timp a început o altă etapă. În forme diferite, pentru fiecare. 
Știu că timpul e limitat. Și că nu ne vom putea vedea atât de des pe cât am vrea. Dar eu știu că noi rămânem mereu cele mai bune prietene. 
Cu drag, 
Teo.
PS: Azi, se fac 2 ani de bloooog!!! :) Wow!
Citeşte mai mult

Ganduri noi si vechi

A trecut ceva timp de la ultima mea postare. Au fost momente când mi-a fost frică să mai scriu. Poate e ciudat, dar mă temeam că am să mă repet, că n-am să știu cum să ating suflete. A fost ca un blocaj în care mă afundam, și nu-mi puteam explica ce e cu mine. Eu, care până acum nu ratam nicio ocazie sau moment să scriu, nu mai aveam dorința aceea apăsătoare de a scrie.

Cred ca eram prea stresata de toate lucrurile si situatiile din jurul meu, și uitam să mai arunc un ochi în străfundurile inimii. Trăiam în aparențele prezentului și continuu mă agățam de gândul că nu fac totul așa cum ar trebui. Mă încăpățânam să cred că trebuie să iasă totul, și nu-mi mai ofeream răgaz. Răgaz să privesc cerul, să scriu fără să mă gândesc cum e bine și de ce e bine, răgaz să nu mă enervez, să nu mai oftez, să nu mai fiu dezamăgită de situații și oameni.

Până la urmă, toți suntem secvențe ale unui film imens. Nu toate clipele pe care le avem de ”interpretat” sunt precum ne-am imagina. Dar le trăim. Ca pe lecții sau ca pe noi motoare de inspirație. Nu tot ce creem e fabulos. Dar poate că acele lucruri pe care noi le considerăm mici, lipsite de importanță, pot inspira și impresiona pe cineva. Pentru că suntem diferiți, și pentru că ce nu văd eu, vezi tu, și invers.

Lumea asta e un film atât de complex și plin de surprize. Nici nu ne dăm seama că fiecare în parte, suntem bogați. Nu suntem bogați pentru că deținem lucruri exterioare, ci pentru că le avem din belșug pe cele interioare. Iar atunci când conștientizăm câte lucruri ”zac” în noi, nefolosite, proaspete și gata ”de atac”, ne putem valorifica bogăția.

Am revenit, după câteva luni de ”încărcare”.

Acum îmi dau seama că mi-a fost foarte dor. ….

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Paste... Pa...ce

Se apropie Paștele. Suntem foarte aproape de o sărbătoare atât de importantă, iar bucuria și recunoștința noastră ar trebui să ne inunde sufletele. Să fim pur si simplu încărcați până la refuz de iubirea Domnului, de frumusețea miracolului Învierii, de lumină. Cu siguranță nu putem fi buni până la capăt, pentru că n-avem cum să nu greșim, e inevitabil, dar să ne întoarcem pe cât posibil sufletul către bucuriile mărunte, către familiile noastre și să mulțumim pentru ceea ce avem.

Oferă îmbrățișări din suflet, zâmbete multe, cadouri cu suflet. Împarte tuturor din liniștea și iubirea ta interioară, iar dacă ele nu sunt atât de prezente în tine, lasă-i pe ceilalți să îți ofere.

Cred cu tot sufletul că Paștele e cel mai frumos nu numai dacă mănânci bunătăți, ci în principal când le împarți la masă cu cei dragi.

Eu abia aștept să râd, să uit de griji, de frici și de greșeli, să mă bucur atât cât pot de magia sărbătorii. Cea mai frumoasă imagine e cea în care suntem cu toții, de la mic la mare, în fața mesei, unde se nasc multe discuții frumoase, poate chiar în pararel și când începem să facem poze, care mai de care mai amuzante. :))

Să aveți un Paște luminat, frumos, cald și plin de Pace. Simțiți cu tot sufletul sărbătoarea!

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Noaptea te vezi mai bine in oglinda

Noaptea...mă văd mai bine în oglindă. Forfota cotidiană încetează, și pot fi din nou doar eu, și... cu mine. Poate că ție nu ți se întâmplă, dar eu noaptea mă văd mai bine și mă înțeleg mai bine. Pentru că fricile mărunte stagnează, agitația se preface în amorțeală,iar  întunericul fizic dezvelește cochilia în care inima a fost încleștată pe parcursul zilei. Noaptea, mă atrage într-o stare de meditație, și tot noaptea, descopăr că atunci când scriu, nu mă mai gândesc la ce-aș putea greși și la ce nu fac bine, nu mă mai cert atât de puternic cu mine, ci las pur și simplu inima să dicteze ceea ce vrea ca eu să aștern. Mă eliberez de stres, de panică, de urâtul ce se strânge picătură cu picătură, fără să vreau, în viața ”de zi”. 

Sunt purtată pe meleagurile cele mai dragi, oamenii cei mai importanți vin cu mine, și visurile nerostite îmi pun întrebări, mă ating cu puterea lor magică și mă fac să tresar, și să îmi proiectez lucruri frumoase, pe care de multe ori mi-e frică să le gândesc, de teama de a nu fi prea mult. 

Autoanaliza se pornește și îmi bifează punctele tari și punctele slabe. Intru și ies la fel de repede, în tot soiul de cotloane ascunse ale amintirilor mele, redescoperind minuni demult pierdute, cărări uitate, uși încuiate și castele dărâmate. Zâmbesc și îmi vine să plâng de dragul momentelor atât de frumoase, pe care sunt norocoasă că le-am trăit. Închid ochii, respir adânc, și spun MULȚUMESC. Mulțumesc Doamne, pentru ce am fost, pentru ce sunt, și pentru ce voi fi! Știu că oricât de ciudat m-aș simți câteodată, sunt binecuvântată. 

Uitându-mă în oglindă, îmi văd și sufletul. Așa cum e el. Imperfect și al meu. Sufletul ăla care pune totul în el, care se suprasolicită și care se macină, care iubește și greșește, care se bucură și se întristează. 

Noaptea, sufletul luminează mai tare. Iese ca un curcubeu și aprinde întreaga constelație. Trebuie doar să știm să îl atingem, să îl iubim, să îl hrănim cu dragoste. Poate că noaptea, steluțele de pe cer reprezintă sufletele noastre aprinse, care ies să își pună întrebări. Poate că nopțile fără stele înseamnă sufletele încuiate, care nu vor să iasă să descopere profunzimea ce se află chiar în ele.

Cu drag,

Teo.

 

Citeşte mai mult

Prietenie si suparari efemere

 
Oameni. Complexitate. Trăiri. Greșeli. Pasiuni. Căderi. Înălțări. Visuri. Jigniri. Momente. Suflete. Suflete care iubesc suflete. Suflete care rănesc, voluntar sau involuntar, suflete. 
Inima vrea să își reverse toată energia ei despre un sentiment special, proiectând cât mai aproape de adevărul pe care ea îl consideră adevăr, ceea ce simte și înțelege. 
Și îmi dau seama, că sunt subiecte, trăiri, pe care oricât te-ai strădui, nu ai cum să le exprimi, nu ai cum să le transpui în cuvinte, oricât de frumoase și melodioase ar fi cuvintele respective. Acele subiecte care înseamnă suflet. Care izvorăsc din cele mai adânci pasaje ale sufletului și care te inundă cu un val de euforie și de prospețime. Subiecte care reprezintă sentimente în starea cea mai pură, sentimente care nu ar trebui niciodată murdărite și înjosite. Tindem să introducem cele mai frumoase sentimente în cotidian. Ne lăsăm furați de spații, de timpul care se scurge într-o frenezie perpetuă, și lăsăm ca adevăratele noastre valori să se reducă la vorbe aruncate cu răutate, la vorbe înțelese greșit, să se reducă la supărări inutile și la deziluzii. Sunt multe momente când murdărim și ne murdărim cu frustrare, cu tristețe și cu ranchiună absolut degeaba. Fără să fie ceva serios, ne repezim să judecăm, să punem la zid la cea mai mică abatere de la un anume ”tipar”. Intrăm într-un cerc vicios care ne apasă, care ne încorsetează.
Uităm să trăim frumos? Sau poate că a trăi frumos e o iluzie. Și dacă am face din acea iluzie, realitatea? Dacă am uita de lucrurile neimportante care ne aduc supărare? 
E totuși atât de greu… Să reducem totul la bucuria noastră de a trăi. Suntem influențați foarte tare de situații, acționăm subiectiv și uneori din impuls. Suntem diferiți,și probabil că de-asta suntem unici și speciali, fiecare în parte.
Când întâlnești un suflet care seamănă cu sufletul tău, înseamnă că te poți considera norocos. Eu așa cred. Înseamnă că ai găsit acel refugiu în care să te afunzi atunci când ți-e greu, când simți că tot ce faci îți iese pe dos. Ai găsit un prieten, și ai găsit sentimentul minunat al prieteniei. Contează atât de mult orgoliul de moment? Orgoliul dat de o situație ce n-ar trebui să genereze nici cea mai mică urmă de supărare? Nu cumva contează mai mult ceea ce voi însemnați împreună? Adică bucuria sufletelor, bucuria prieteniei. Practic, esența. Atunci când simți cu adevărat ceva, când sentimentul e acolo bine fixat, și când oamenii sunt devotați și angrenați în prietenie, restul e efemer.
Gata. E timpul să încheiem ziua și să ne gândim cu optimism la ziua de mâine. 
Să închidem ochii și să ne dăm seama ce e important. Ce e important pe bune!
Azi, asta a fost ”descărcarea” mea sufletească. Nefiltrată de revizuiri ulterioare, și sinceră. Ceva ce simt, și ceva ce verbal nu pot exprima. Și în mod sigur nici prin scris nu am exprimat atât cât aș fi vrut.
Cu drag,
Teo.
 
Citeşte mai mult

Malú

De când am deschis blogul, aici e lumea mea. Aici mereu  m-am exprimat cu tot sufletul,cu sinceritate și emoție. Așadar,nu văd de ce nu aș face introducerea și aici, a unei artiste pe care am descoperit-o anul trecut,și care face parte din categoria artiștilor pe care-i pot număra pe degete, și care mă fac să simt ceva special, să înțeleg atât de multe și să cred în frumos. Ea este Malú , una dintre cele mai apreciate și premiate artiste din Spania. Azi împlinește 34 de ani. *Felicidades, Malu!* Și pentru că are extrem de multe melodii puternice, cu mesaj, m-am gândit să traduc, cât pot eu de bine, câteva piese de-ale ei. :) Sper să vă placă. Cine știe? Poate voi mai face astfel de ”momente”,aici. Vă las cu versurile traduse și adaptate..de mine!:))

Aprendiz- Eleva

Săruturile tale sunt atât de amare

Când îți murdărești din nou buzele cu minciuni

Spui că îți fac rău,

Că odată cu trecerea timpului 

Devin tot mai crudă.

N-am crezut niciodată

Că o să-mi pansez rănile

 cu fărâme din pielea ta

De la tine a învățat inima mea,

De la tine a învățat inima mea..

Nu-mi reproșa că nu știu să-ți ofer iubire

M-ai învățat tu, tu mi-ai fost profesor în a produce suferință

Dacă am fost vreodată rea, am învățat de la tine.

Nu-mi spune că nu înțelegi cum pot să mă comport așa,

Dacă îți fac rău, am învățat de la tine.

M-ai învățat tu..

Îmi blestem inocența și te blestem pe tine

Nenorocit profesor și nenorocită elevă..

Blestem tot ce iubesc datorită ție.

Mă dor mângâierile tale pentru că observ

Că mâinile tale sunt cristale sfărâmate sub picioarele mele.

 

 

Me quedo grande tu amor - Mi-a rămas mare dragostea ta

Vezi tu, lucrurile se schimbă, cine ar fi crezut?

Câteodată da, câteodată nu, câteodată cine știe..?

Și da, viața ne surprinde prin orice greșeală

Și revenim și cădem, nenorocită tentație!

Și uite-te la tine, cât îți e de bine, cum zâmbești!

Până la urmă chiar e o plăcere să văd cum e lumea ta alături de ea

Săraca de mine, ce fraieră am fost, am fost așa de proastă!

Că te-am lăsat să pleci, și ți-am făcut rău.

Tu ai dreptate, te-am rănit

Tu îmi spui ADIO și iei cu tine viața mea!

De ce pleci, și eu cad într-un abis de unde nu găsesc scăpare?

De ce pleci, și lumea mea se termină, și lumea mea ești tu?

De ce corpul, sufletul și pielea se fac bucăți?

Nu mă pot obișnui fără tine… nu știu.

Vezi tu, era o vreme când tu dădeai totul pentru mine,

Acum sunt eu cea care te roagă să revii

Știu că e prea târziu, că nu mai poate fi vorba de iertare

Niciodată n-am oferit suficient..

Dragostea ta mi-a rămas mare.

 

Por una vez-   Doar o data

După tot ce am trăit împreuna, acum pleci așa

Poate că dăruindu-mă în modul ăsta suprauman te-am obligat să pleci

Măcar o data…măcar o data..

Te implor să mă privești în față, doar o data!

După ce ne-am oferit atât de multe, după cât am visat

Acum pleci așa

Ți-am fost prietenă în adevăr și în minciună,

Nu se răsplătește așa!

Doar o data…pentru o singură data

Nu-mi întoarce spatele și privește-mă în ochi,

Doar o data.

Doar o dată,

Spune-mi ce gândești,

Spune-mi ce vrei,

Și apoi pleacă!

Nu e vinovat cel ce nu mai simte

Că știu, te voi înțelege,

Vreau doar să-ți iei rămas bun pentru ultima oară.

Doar o dată,

Spune-mi în față că nu vrei să mă mai vezi

Că te-ai plictisit să-mi fi alături

Doar o data,

Am nevoie să mai aud o data,

Pentru că nu pot înțelege că atâtea lucruri trăite împreună

Dispar toate brusc

Știu deja, în iubire nu e nimic etern!

Doar o data,

Privește-mă și spune-mi că ai uitat cum se iubește

Că te-ai plictisit să-mi fi alături

După ce mi-am dorit să ne împărțim destinele,

Totul se termină așa

Si ne despărțim într-un mod atât de crud,

Nu pot să cred..

 

No voy a cambiar- N-o să mă schimb

Nu-mi mai desenez un zâmbet nou ca să te întâmpin

Nu-mi mai doresc cu ardoare să te sărut și să îți simt pielea

Nu-mi mai distrug speranța din cauza inconștienței tale

Răbdarea mea a murit, acum sunt trează, nu mai am chef să te mai văd

Deja nu-mi mai amintesc că într-o zi mi-am dorit să rămân cu tine

Oricât aș încerca nu-mi amintesc ce am găsit la tine

Am fost oarbă prea mult timp și acum  am obosit să-ți continui jocul

Când va răsări soarele voi fi foarte departe, foarte departe de tine

Nu pot să cred, nu mai vreau să te cred

M-ai uitat, dar mă aveai în față

Idioata asta pleacă, îmi voi schimba destinul!

Nu-mi mai e frică de vocea ta, tu m-ai făcut mai puternică.

Am risipit alături de tine visuri legate de o viață nouă

Și nu mi-am dat seama că pentru tine am fost un alt capriciu

M-ai sedus cu promisiuni false și cu cuvinte de iubire eternă

Totul a fost o minciună pe care nici tu n-o credeai, dar eu am crezut-o!

Nu mă mai trezesc cu fața plină de lacrimi în fiecare dimineață

Mă simt puternică pentru a-mi desena un nou răsărit

Nu mai sunt plină de durere și furie, și privindu-ți chipul nu mai simt nimic,

Nu mai sunt proasta care te ierta de fiecare dată!

Nu mă mai afectează durerea ta, scuza ta falsă de victimă

Nu mă înduioșezi, nu mă rănești!

Nu mă mai strivește inima ta, moartă și plină de atâta ranchiună

Nu lași nimic între noi doi,

Totul s-a sfârșit!

PS: Mulțumesc că ați citit! :)

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Oameni ca o intamplare, si oameni ca o certitudine

Există un moment în care îți dai seama că trebuie să pui punct. Un moment în care să privești mai mult spre viitor, și mai puțin spre trecut. Un moment pe care nu voiai să îl primești în viața ta, și cu toate astea el apare, provocându-ți teamă, regret și remușcarea că poate nu ai încercat mai mult. Te simți prins de timp, și îți dai seama că oricât de tare te-ai strădui, nu ai cum să întorci persoanele din drum, că sunt etape care se scurg și oameni care deși ți-au fost dragi, rămân în amintire. Rupi din tine o bucățică, pentru că ți-e drag de tot ce ai creat, de tot ce ai simțit și de tot ce ai acumulat alături de acei oameni. E greu să înțelegi că fără voia ta, se schimbă atitudini, se schimbă percepția despre ceea ce tu credeai că va fi ”în viitor”. De cele mai multe ori, avem așteptări prea mari de la oamenii din jur. Ne agățăm de ei, îi rugăm prin diferite modalități, să rămână în viața noastră și să ne-o coloreze așa cum au făcut-o și până atunci. Și totuși, ei pleacă. Ne pustiesc cu îndepărtarea lor, și poate că nu vrem să înțelegem că așa e viața. Își găsesc alte drumuri, alți confidenți și prieteni, găsesc scuze pentru ceea ce ar fi trebuit să fie. În final, fără să-ți propui, înțelegi că timpul îți ia din cale oameni dragi, dar îți oferă alți oameni care îți vor fi la fel de dragi. Până la urmă timpul selectează oamenii, de oamenii care îți vor fi aproape mereu, pentru că așa trebuie, pentru că așa e, poate, mai bine pentru tine. Nu mai cred în coincidențe de ceva vreme, și pe cât trece timpul, îmi reactualizez părerea. Mi se pare că fiecare clipă prin care trecem, ne este dată pentru că ne trebuie, pentru că ne folosește la bagajul acela de informații și de sentimente care se tot umple pe parcursul anilor. Experiențele noastre ne șefuiesc inima și personalitatea.

Poate că e nevoie să credem și în noi, în capacitatea noastră de a ne oferi nouă înșine fericire, bucurie. Să nu ne mai încăpățânăm să legăm tot ce ne face fericiți, de cei din jur. Și aici nu e vorba de narcisism, de o iubire exagerată față de propria persoană. Pur și simplu mă gândesc că felul în care privim lumea, oamenii, momentele, e foarte important în relația noastră cu persoanele din jur. Atunci când te bucuri de clipele tale de liniște, de natură, de armonia pe care tu singur ți-o poți crea, poți atinge cu vârful degetelor fericirea. Din interior pornește totul. Și-apoi, persoanele care sunt cu adevărat importante, ți le va arăta timpul. Dă-ți timp să crezi în tine. Lasă timpul să-ți arate că nu ești slab atunci când lași să treacă firesc pe lângă tine etape, oameni, sentimente. Suntem în continua mișcare, cu toții. Și poate că ce nu credeam azi că ni se poate întâmpla, ni se va întâmpla mâine.. Sau poate oamenii în absența cărora azi nu ne vedeam compleți și fericiți, mâine vor fi înlocuiți cu alți oameni.

Fiecare dintre noi reprezintă o întâmplare în viața cuiva, și o certitudine în viața altcuiva. Nu trebuie să ne supărăm când ne dăm seama că suntem o întâmplare, pentru că și noi, la rândul nostru, vom avea de facut aceeași alegere, la un moment dat. Sunt acele persoane care vor fi precum niște pietoni, în fuga spre autobuzul din stație. Suntem aleși, și alegem. Un joc, care nu-i de joacă.

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Rupand tacerea

Am învățat să culeg lecții pentru suflet și de viață de oriunde. Am învățat să-mi permit să deschid ochii mari și să-mi las mintea să adune informații diverse, pentru ca  mai apoi inima să le accepte și să le pună într-un loc ”aparte”, sau să le dea la o parte, să le ignore. Astăzi, citind una dintre povestirile adevărate din volumul ”Miracolul prieteniei” (volum care face parte din colecția Povești Adevărate,colecție tradusă din limba engleză de Dragoș Roșca), am simțit cum inima îmi bate mai tare. Deși e vorba de o povestire extrem de tristă,despre o experiență prin care nicio femeie nu ar trebui să treacă vreodată, mi-a plăcut extraordinar de tare pentru că m-a făcut să văd prin aceste cuvinte, că suferința nu se vindecă dacă oamenii din jur încearcă să nu îți atingă rana care-ți provoacă acea suferință. M-a frapat asemănarea cu povestea unei femei din România, pe care am descoperit-o privind emisiunea ”Vorbește lumea”. Îmi dau seama că nimic nu este întâmplător, și că ”lecția” asta trebuia să ajungă la mine, pentru ca eu să nu mai fac greșeala de a ocoli un ”subiect” ce generează suferință. Să înțeleg că suferința unei pierderi majore nu se stinge, dacă o eviți prin ajutorul cuvintelor. Că e bine să vorbești, să fii alături, să-ți amintești, să îl asculți pe cel de lângă tine care suferă. Am transcris povestirea exact așa cum e. Nu vă mai țin de vorbă! Povestirea se intitulează ”Rupând tăcerea”.

 

                                                                                        Rupând tăcerea

”Liniște. O liniște atât de asurzitoare, încât îmi plesnea capul de durere. Nici râs, nici plânset, nicio voce nu se aude pe hol, ca să tulbure liniștea din salonul de la capătul unui coridor lung de la chirurgie.

Nu trecuseră încă câteva ore de când salonul vibra de zgomotele făcute de asistente, aparate medicale care scoteau tot felul de sunete și de instrucțiunile date de cineva pe un ton răstit.

Acest salon era destinația mea finală și neașteptată după doua zile de travaliu la maternitate, unde mă obișnuisem deja cu agitația și cu forfota cu care era întâmpinată venirea pe lume a unei noi vieți. Auzeam mame urlând de durere, plângând de fericire sau râzând de bucurie la vederea nou-născuților lor. Acum nu mai era decât un gol imens și tăcere.

Stăteam în patul de spital și mă uitam în gol pe fereastră, și nu-mi venea să cred că lumea exista în continuare. Priveam echipa de muncitori, oamenii trecând cu mașina, forfota din spital, nevenindu-mi să cred că viața lor mergea înainte și că doar a mea se oprise brusc. Cum era posibil ca viața să continue, când viața copiilor mei, care se născuseră morți la 22 de săptămâni, se încheiase înainte de a apuca să respire măcar o dată? Cum puteam trăi fără ei?

Era destul de rău că toți acești străini și persoanele spitalului nu-și dădeau seama cât de mult sufeream. Era de nesuportat că cei dragi nu-mi puteau împărtăși bucuria privind venirea pe lume a copilașilor mei, iar acum durerea de a-i fi pierdut pentru totdeauna. Luni de zile, toată lumea vorbea doar despre cum o să am gemene identice și cum vor alerga ele dintr-o parte într-alta. Iar acum, când aveam nevoie disperată de a-mi împărtăși gândurile, dragostea, speranțele și amintirea lor, subiectul era unul tabu. Familia, prietenii erau acolo și știu că și ei jeleau moartea copilașilor mei. Cu toate acestea, nimeni nu zicea nimic despre primii mei născuți. Am tot încercat să vorbesc despre copiii mei, dar toate răspunsurile pe care le primeam erau menite să-mi distragă atenția de la subiect sau pur și simplu tăceau cu toții.

Într-o zi, am auzit-o pe asistentă vorbind pe hol cu părinții și soțul meu:

-Trebuie să accepte ce s-a întâmplat și să se împace cu situația. Va trebui s-o ajutați să facă asta.

-Dar cum? a întrebat mama.

-Încurajați-o să meargă mai departe și să uite ce-a fost. Puneți deoparte toate hăinuțele și jucăriile, ca să nu trebuiască să facă asta ea însăși când îi dăm drumul de-aici, a spus asistenta. Și orice-ați face, nu discutați despre copii.

Mi-am imaginat cele doua costumașe cu ursuleți cusuți pe buzunare pe care le cumpărasem cu o săptămână înainte și am început să plâng la gândul că cineva le va lua și le va pune într-o cutie. Tristețea s-a transformat în furie surdă: când soțul și părinții au intrat în cameră, am continuat să mă uit pe fereastră, fără să le răspund la salut. Apoi m-am întors cu fața la ei și am spus:

-Deși vi s-a spus să aruncați toate lucrușoarele copiilor, să nu cumva să vă atingeți de ceva de-acolo. Nici să nu deschideți ușa. Dacă vin acasă și observ c-ați mutat măcar un lucru de-acolo, n-o să vă iert niciodată!

Rămași fără cuvinte, au dat doar din cap, au stat jos și au încercat să țină cont de ce le spusese asistenta, și anume să nu pomenească nimic despre copii.

Când îndrăzneam să zic eu ceva, schimbau brusc subiectul. Până și tata, care de obicei ia atitudine în situații de criză, a schimbat subiectul când am început să vorbesc despre fetițele mele.

-Nu semănau deloc, ținând cont că erau gemene. Totuși, cred că amândouă semănau cu mama.

-Da, ai dreptate… Mă întreb ce au de gând să facă cu toată mizeria aia, a spus el, în timp ce se uita pe fereastră.

După mai multe tentative, am renunțat. Iar în camera s-a așternut tăcerea.

La amiază, eram epuizată de atâta liniște, de faptul că toată lumea încerca din răsputeri să uite ceea ce eu țineam atât de mult să-mi amintesc. Așa că m-am hotărât să mi le amintesc în sinea mea și am refuzat să mai primesc vizitatori.

În seara aceea, când tocmai se întuneca, a bătut cineva la ușă. Soțul meu voia să știe dacă familia lui, care aștepta de ore să mă vadă, putea intra acum.

-Nu, am spus în șoaptă.

-A venit Christa.

M-am mai înmuiat puțin. Țineam mult la Christa, cumnata mea, ca la o prietenă, dar mai ales ca la o soră pe care n-am avut-o niciodată. Doream s-o văd și nu voiam să-mi fac socrii să să simtă respinși, așa că am fost de acord să intre cu toții pentru câteva minute.

Au dat buzna în cameră- părinții soțului meu, sora lui, Christa, împreună cu soțul ei. Se îngrămădeau cu toții pe lângă pat, toți în afară de Christa. S-a rezemat de perete ca și când aștepta răbdătoare să-i vină rândul să vorbească. După tot felul de remarci de genul: ”E în regulă, sunt cu Dumnezeu acum” sau ”Doctorii spun că mai poți avea copii”, s-a lăsat liniștea și, într-un final, au ieșit toți, în afară de Christa.

A venit mai aproape și s-a așezat pe scaunul de lângă pat. Și-a scos portofelul din geantă. Sub carnetul de conducere, era o bucată de hârtie împăturită. A desfăcut-o cu atenție, și-a trecut mâna ușor peste ea și, zâmbind, mi-a pus-o în mână. M-am uitat și am văzut că era o fotocopie a unei perechi minuscule de piciorușe.

-Ei sunt copiii mei, a spus. Acum, povestește-mi despre ai tăi.

Mi-am amintit deodată că și Christa pierduse două fete gemene după 23 de săptămâni de sarcină. Înțelegea că, dacă nu-mi exprimam durerea, mă sufocam și îmi oferea o mână de ajutor.

Prietenia se manifestă când faci ceea ce știi că este mai bine pentru prietenul tău, chiar dacă nu corespunde opiniei majorității. Christa știa că tânjeam după viețile acelor copilași și că moartea lor nu va stinge această dorință. Ea știa că, deși i-am purtat în pântec doar câteva luni, eram atașată de ei. Știa că dacă i-aș da uitării nu însemna că mă vindecam, ci m-ar fi rănit și mai mult.

Așa că am vorbit și am plâns, am vorbit și am zâmbit, iar apoi am mai vorbit o vreme. Am vorbit despre chipurile frumoase și mici ale copiilor noștri și despre cât de puternice le erau piciorușele. Am vorbit despre cum știam că aveau să devină doctori, avocați, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel sau mame desăvârșite. Nici nu conta de fapt ce visuri făuream pentru ei; important era că făuream aceste visuri. Am vorbit despre cât ne erau de dragi, despre cât de mult ne lipseau, despre cât de mult îi iubeam și despre faptul că nu vom înceta niciodată să-i iubim.

În sfarșit, tăcerea fusese ruptă.”

 

Sylvia E. Sheets McDonald

Din Volumul:”Miracolul prieteniei”

Colecția POVEȘTI ADEVĂRATE

Citeşte mai mult

Prea in serios

Uneori, e bine să privim lucrurile cu mai puțină încrâncenare, poate că ar fi bine să privim viața ”mai în joacă”, în sensul în care prea multă implicare, prea multă tensiune face rău sufletului. Eu sunt o fire care mereu a luat lucrurile ”prea în serios”. Îmi amintesc episoade din copilărie, când puteam judeca cu maturitate, știind și înțelegând exact ce înseamnă să faci ”o boacănă”. Făceam diferite prostioare, ca orice copil, dar mă gândeam apoi cu regret la ceea ce am făcut și știam că merit să fiu mustrată. Eram conștientă și uneori, mult prea liniștită. Nu-mi plăcea să ies în evidență, lucru care nu prea s-a schimbat nici acum.

Viața e un joc frumos, dar plin de reguli și de obstacole,un joc în care e foarte greu să te ridici, dar în care e foarte ușor să cazi. Dar atunci când cazi, trebuie să știi să te ridici cu zâmbetul pe buze și cu puterea de a o lua de la capăt, o putere mereu mai vie, mai arzătoare.

Mă lupt permanent cu mine să uit de latura asta atât de apăsătoare de ”seriozitate” care îmi macină de multe ori sufletul și mă face să mă pierd de prea multe ori în detalii, în greșeli care nu sunt capitale, în frici și angoase.

Îmi dau seama că am lăsat să treacă pe lângă mine momente care fie și penibile, ciudate, diferite, au avut un farmec deosebit, și cărora acum le duc lipsa. Cum să întâzii la oră? Cum să uit să-mi fac tema? Cum să iau nota aia? Cum să mă dea afară de la nu știu ce oră, doar pentru că i s-a părut că vorbesc? Întrebări care acum mi se par simpatice, pentru că privind în urmă, înțeleg că într-adevăr luam totul prea în serios. Nu puteam fi fără greșeală, nimeni nu poate fi. Mă agitam la orice lucru, intram în panică, greșind, mă speriam că nu pot pricepe ceva ce alții, înțeleg perfect.

Nu pot spune că m-am schimbat prea tare, deși aș vrea să spun asta. Acum sunt alte ”reguli” ale ”jocului” meu, alte angoase, alte temeri și alte lacrimi de ”eu nu o să pot”.

Poate că nu pot din prima în toate, dar la un moment dat, lucrurile se vor așeza. Mă grăbesc să îmi pun etichete pe ”borcanele” pe care le-am pus la păstrare în rafturile sufletului meu. Mă grăbesc spre nu știu ce obiectiv, îmi pun singură piedici din frica aia de eșec ce parcă mă apasă fizic.

Chiar și când vine vorba de virtual, sunt de cele mai multe ori, foarte dură cu mine însămi. Recitind postări vechi de pe blog, îmi găsesc tot felul de exprimări pe care nu le consider suficient de potrivite, ori văd că m-am repetat sau nu îmi mai place ceea ce am scris. Pe fan cluburile pentru artiștii mei preferați, era o perioadă când mi se părea că dacă nu am timp pentru a posta, înseamnă că nu fac o treabă bună. Mi-am dat seama, în timp, că tot ce îți face plăcere trebuie să vină natural, pentru că e suficient să pui suflet.

 De fiecare dată când o astfel de ”avalanșă” de energie negativă mă invadează, revin, răscolesc în mine și desfac toate sertarele din toate rafturile sufletului meu. Și caut, și tot caut.

Găsesc sentimente bune și rele, pasiuni, artiști extrem de iubiți, inspirații, găsesc cioburi lăsate din alte frici, găsesc amintiri, lacrimi, bucurii, credință, tristeți, iubire, dezamăgire, lecții, eșecuri, calități și defecte. Găsesc atât de multe lucruri. Mă adun, și mă calmez. Înțeleg că tot ce păstrez în mine contează, indiferent dacă eu am sau nu încredere în mine. Și că atunci când cad, când simt că nu mi-am făcut suficient de bine temele, mereu există o cale de a repara, de a îmbunătăți lucrurile.

Pentru că dacă ești un om sănătos, îți poți permite să cazi și să o iei de la început.

Viața nu înseamnă alb sau negru. Viața înseamna și alb, și negru, și gri, și multicolor.

Cu drag,

Teo.

PS:Poate că a fost o postare haotică, cu elemente amestecate, este exact starea mea de acum. Așa cum simt acum.

Citeşte mai mult

Nume formular