Blog

Tu nu stii ce inseamna...

Tu nu știi ce înseamnă…

Au fost ani de zile în care umbra ta, a unui anonim în trecere prin viața mea, a stăruit și mi-a făcut zile amare. Da, acum, pentru prima dată, pot să scriu și despre tine fară să mai doară ca atunci. Pentru că m-a durut atât de tare.. Din exterior poate nu pare, dar câteva cuvinte pot răni până în adâncul sufletului. Apoi, vine o perioadă grea în care vrei să te recuperezi, și nu știi de ce să te agăți. Îți pierzi stima de sine, te pierzi pe tine încercând să contruiești o mască, o fantoșă oarecare care să pară perfectă. Dar tu simți de la zi de zi cât ești de imperfectă și te acuzi, te acuzi și te încorsetezi în propriul venin. Îmi spuneai vorbe precum: ”Ce urâtă ești! Ce bube ai pe față!” sau ”Ce față de mumie ai!” Erai o voce care pe mine mă dărâma. Și te regăseam din păcate, prea des în alți oameni. Îți auzeam ecoul vocii în vocile celorlați. Te confudai cu ei. Tu erai multiplicat în ei. Tu, nici nu contează acum cine erai, și de ce sex erai. Dar în capul meu, totul se rezuma la impresia estetică negativă.  

Și erau momente în care subiectul devenea tabu pentru mine, încercam să evit pe cât posibil să vorbesc despre asta. Acum nu mai neg, nu mă mai eschivez. Până la urmă e o problemă ce nu dărâmă lumea, dar care poate dărâma suflete la un moment dat, pentru că se formează o presiune mult prea mare în subconștient. Problema acneei, căci despre ea e vorba, nu se lăsa dusă cu niciun chip, și fie vorba între noi, nici acum nu a dispărut complet.

De dragul tău, voce, am făcut o grămadă de tratamente și am ascultat o infinitate de sfaturi. Am testat pe propria piele pastile, unguente, măști naturiste și câte și mai câte. Apoi, pentru că am văzut că nimic nu funcționează, am început să folosesc prostește fondul de ten. Nici măcar nu foloseam o nuanță adecvată, și nici nu îl aplicam bine, astfel încât să mă ajute în vreun fel. Dar pur și simplu se formase în mintea mea ideea că machiajul e scutul și că îmi va ascunde ”dizabilitatea” din inimă. Și totuși, mă consideram incapabilă să fiu plăcută, mă simțeam mereu în inferioritate față de ceilalți. Nu mă regăseam cu niciun chip. Până într-o zi când am spus STOP! Ceva s-a schimbat brusc, și am încetat să mă mai reflect în alții ca fiind o mască. Am aruncat la propriu machiajul în acea perioadă, și mi-am dat voie să răsuflu. Eram bine. În sfârșit eram bine cu mine. După atâtea căutări de a arata bine, mi-am dat seama într-un final, că în mine stă frumusețea, și că trebuie să știu să fac din defectele pe care eu le văd și le simt, un fel de atuuri pentru a scăpa de frici.

Au mai trecut câțiva ani, și m-am remodelat. Mi-am impus să mă detașez din când în când de păreri, și să încerc să fiu o persoană din ce în ce mai frumoasă, dar la nivel moral. Am început să mă machiez din nou, așa cum știu eu, dar nu dintr-o disperare exagerată ca atunci, ci din propria plăcere de a mă machia.

Mă privesc în oglindă și pot să îmi spun: ”Nu ești perfectă. Nu vei fi și nu ai fost. Nu ai o față impecabilă, dar tu te simți bine cu tine. Tu ești capabilă să fii cea mai bună versiune a ta, dacă vrei. Zâmbește! Trăiește! Și bucură-te și de imperfecțiuni, pentru că sunt normale.”

Uneori, e bine să ne gândim puțin înainte de a arunca cu vorbe. Nici nu știm cât putem schimba..

PS: Cred că această postare este cea mai personală pe care am scris-o până acum. Cu tot sufletul, și cum nu m-aș fi gândit că voi face.

 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Nu am timp, dar totusi am

Nu am timp acum.. poate mâine.

Ne golim pe dinăuntru mințindu-ne zilnic că ”mâine” ne vom face puțin timp pentru noi, pentru ce ne dorim, pentru momentele care fac într-adevăr bine sufletului.

Încercăm să păcălim timpul și să ne facem că plouă, că avem tot timpul din lume pentru a face tot ce ne dorim cu adevărat, dar refuzăm să acceptăm că de fapt timpul ne păcălește pe noi. Acționează perfid, dându-ți senzația că liniștea de la suprafață înseamnă stabilitate. Iar când îți dai seama că timpul nu îți mai lasă răgaz, și te constrânge și îți dă pumni în cap, regreți absolut tot ce ți-ai fi dorit să faci și n-ai făcut… din lipsă de timp.. sau mai degrabă din exces de pretexte.

Oare când vom învăța să trăim fără să ne gândim obsesiv la tot ce avem de bifat în viitor? Oare când ne vom opri din goana după haosul ăsta fără final? E un haos pe care niciunul nu știm să-l dominăm, sau nu ne batem capul s-o facem. Îl lăsăm să-și facă de cap cu viețile noastre și nu îl luăm la întrebări, că e mai comod așa. E mai comod să te complaci în scuze, în contexte, în bariere impuse de creier. Totul se desfășoară pe repede-înainte, mesele în familie sunt cu noduri, pentru că mereu ai în minte ceva ce te sperie, mergi pe stradă fără să privești unde te afli și ce ai în jur, ești exact ca o marionetă setată să ajungă la un obiectiv unde să-și macine energia și apoi să se întoarcă înapoi de unde a fost pornită. Și când mergi să te plimbi ai o avalanșă de gânduri apăsătoare, ești pe grabă, cu telefonul non-stop în mână de frică să nu îți scape ceva din acea mică evadare din viața de zi cu zi.

Parcă fugim cu toții de propria umbră. Ne temem de ipoteze și evităm să trăim. Nu mai știm cum e să uiți de tot, și să simți. Să simți un miros, o adiere de primăvară, un zâmbet, o poveste, o discuție. Uiți să guști din momentele frumoase petrecute cu cei pe care îi iubești. Te stresezi că oricum timpul în care stai cu ei e prea scurt, și te întristezi cu gândul că imediat se termină și o iei de la capăt în haosul tău. Cum să facem să nu te gândești, să nu calculezi timpul și să nu proiectezi fricile de mâine?

Îți faci rău singur. Nu știi dacă va fi așa de rău pe cât îți imaginezi. Nu știi ce va fi mâine, chiar și dacă te stresezi. Ce rezolvi? Nimic!

Trăiește acum, aici. Trăiește secunda, observă oamenii, râzi cu ei, spune lucruri, primește magia zilei, imortalizează momente dacă vrei, redă amintiri și bucură-te.

Începe de azi o schimbare. E atât de amăgitor timpul. Nu știi când timpul pe care încerci să îl contabilizezi se va face că nu te cunoaște și îți va întoarce spatele. Până atunci, asigură-te că ai fost cea mai bună versiune a ta, că ai trăit, nu doar ai existat.

 

Paște fericit!

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

”Doar” o melodie

O dimineață obișnuită în drum spre facultate. E cam frig, dar eu sunt încă adormită, amorțită sau melancolică. Am căștile în urechi. Ascult un album mai vechi de-al unei artiste pe care o apreciez mult. Un semafor, încă unul, și încă unul. Merg încet, cu gândurile care se împrăștie în vântul ăsta de dimineață. Fredonez în minte versurile pieselor pe care le-am învățat deja pe de rost, dar la un moment dat, pornește o piesă pe care nu o mai ascultasem până acum. 

Simt cum un fior incredibil îmi traversează tot corpul. Inima aduce la suprafață prin bătăile ei rapide toate sentimentele care mă încercau în ultima perioadă. ...Ca și cum melodia aia ar fi fost ”furată” din mine, ca și când ar fi fost definiția perfectă a unei trăiri pe care n-o puteam exprima în cuvinte. 

Muzica, ca și noi, oamenii, e subiectivă. Și noi, în diferite momente ale existenței noastre percepem diferit și simțim diferit aceeași melodie. Tocmai de-asta e atât de frumos când descoperi o piesă care să te învăluie cu adevărul pe care tu îl simți în clipa aia, să te atingă cum nu credeai că te va putea atinge vreodată. 

Iar peste un timp, să apară altă melodie, care să îți dea sufletul peste cap la fel ca melodia precedentă, sau poate și mai intens.

Și să te descoperi pe tine cu adevărat, vulnerabil cum ești la anumite ”subiecte” și să le dai voie sentimentelor ascunse să erupă involuntar, ca un vulcan. Să nu-ți mai fie frică că o reacție de emoție sinceră poate fi interpretată de ”cineva” ca fiind stupidă. 

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

În adieri, în flori, în suflet...

Ai plecat. Ai plecat definitiv și mie încă îmi e greu să cred. Aveai în tine prea multă viață și bucurie ca să pot realiza
acum că ai plecat. Fără semne, brusc, și prea devreme. Rămân amintiri minunate ce mă fac să plâng pentru că știu că de-acum ele nu se vor mai înmulți, vor stagna și se vor sedimenta undeva în sufletul meu. Mă făceai să râd în hohote și vorbeai 
mult cu și pentru noi. Strâneai cele mai amuzante momente și de fiecare dată când te vedeam nu aveam cum să fiu tristă.
Știai și să fii serios, dar parcă tot glumeț îți stătea cel mai bine. Știu că ne-ai certa dacă ai fi aici și ne-ai vedea
lacrimile, știu că tu vrei să râdem și să ne bucurăm. Dar tu să știi că nu e drept că ai plecat așa! Cum rămâne cu amintirile
viitoare pe care nu le vom mai putea strânge? Cum rămâne cu Crăciunul și Paștele din fiecare an? Cum rămâne cu toți anii 
și frumoși și grei care se vor rostogoli de acum înainte? Nu-i corect! Să știi că de data asta, chiar m-am supărat că asta
n-a fost o glumă foarte proastă. Chiar m-am supărat rău că nu ai venit la noi să ne zici că e o farsă extrem de bine construită
de 1 aprilie. 
Când noi eram mici, eu și verișoara mea ne supăram pe tine pentru toate glumele pe care ni le făceai. Dar nu ne supăram 
cu sufletul. După câteva minute începeam să râdem și după ani, ne aminteam cu umor și nostalgie. Nu vrei să ne mai întoarcem puțin în timp? Să fim noi iar mici și tu aici. Și să mergem pe poiană, să facem picnic ”de la început la sfârșit”, să ne prefacem că jucăm fotbal primăvara, și că schiem iarna. Și să complotăm, să te pui la mintea noastră de copii, să facem poze în cele mai ciudate moduri, să sărim pe tine și tu să te lași prins, să ne gâdili și noi să ripostăm. Și dacă s-ar putea, să facem
și lucruri noi pe care nu am avut atunci ”timp” să le facem, adică am avut suficiente scuze la îndemână. Să facem acum tot ce
nu ne-am permis noi atunci. Să o luăm de la capăt, iar și iar.
Știu că nu se poate. Acum tu ești în lalele, în adierea ușoară de primăvară, într-un porumbel ce zboară grăbit, în lacrimi 
și în zâmbete.... în amintiri și mai ales în suflete. Mereu vei fi cu noi, dar nouă mereu ne va fi dor de tine. Știi de ce, nu?
Fizic n-o să mai putem niciodată să te îmbrățișăm sau să îți vorbim. 
Citeşte mai mult

Draga Mos Craciun

Dragă Moș Crăciun, 

Mi-a fost dor de tine. Știu că nu ți-am mai scris de o perioadă lungă de timp, pentru că din păcate, copilăria s-a ascuns într-un colț secret al conștiinței mele, și mai iese la suprafață în momentele cheie. Astăzi mi-am adus aminte că ar fi cazul să mă opresc puțin din alergarea gândurilor fără șir. Nu ți-am mai scris de mult timp, și totodată nu mi-am mai scris nici mie. M-am acuzat pe mine însămi de tot felul de lucruri, am lăsat să treacă momente, griji, oameni pe lângă mine, și nu mi-am mai dat voie să ”vorbesc” din nou cu mine în felul ăsta. Dar Moș drag, e o seară specială și îți scriu!
Îți mai amintești toate scrisorile pe care ți le-am trimis? De fiecare dată îți scriam cu emoție și niciodată nu îmi ieșea din prima, așa că aruncam ceva foi până să ajung la varianta finală a scrisorii. Îți spuneam că am fost cât de cuminte am putut eu, și te rugam să-mi aduci jucării, păpuși, și câteodată, un album pe care mi-l doream eu mult, cu artista mea preferată. Cu siguranță îți amintești, nu?

Și apoi, faptul că în Ajun adormeam cu greu? Simțeam că tu te apropii, și aveam speranța aceea că măcar în anul ăla poate te prind în timp ce îmi lași cadourile sub brad. Dar magia aceea dintre noi nu putea fi stricată așa. Bucuria era enormă în dimineața de Crăciun, când despachetam cadourile și îmi dădeam seama că ÎNCĂ O DATĂ, Moș Crăciun a știut EXACT ce îmi doream! Îți mulțumesc Moșule, pentru momentele alea de neegalat! Datorită acelor momente din copilărie, Crăciunurile care au urmat au purtat o încărcătură specială, dată de amintirea ta. 

Știi de ce mi-e cel mai dor? Nu de darurile materiale, ci de cum te percepeam pe tine când eram mică. Îmi doresc să mai pot avea măcar jumătate din acea stare ce nu putea fi întrecută. Azi te prețuiesc altfel, și te iubesc pentru că îți continui tradiția cu alți copii, și că le aduci aproape de fiecare dată, tot ce își doresc.

M-am întins la vorbă, așa că ar fi cazul să trec și la rugămintea mea. Vreau să îți spun ce mi-aș dori să-mi aduci! :) Mă gândesc că după ce treci pe la toți copiii, poate mai ai timp să ”presari” și ”materialele” pe care eu ți le cer.

Te-aș ruga să-mi aduci sănătate. Știu că acum a devenit clișeu exprimarea asta, dar chiar înțeleg cât e de importantă. Și sănătatea s-o împarți și familiei și tuturor oamenilor mei buni, care inspiră lucruri frumoase. 

Apoi, aș mai vrea să-mi aduci înapoi magia Crăciunului, să fim din nou cu toții înconjurați de pace și de lumină adevărată. Că simt eu că în ultimii ani, magia aia s-a cam pierdut printre rafturi înțesate cu bunătăți, printre claxoane, aglomerație și cotidian uzat. Să faci tu în așa fel încât fiecare dintre noi, indiferent unde petrece sărbătoarea asta unică, să aiba în suflet magie! Măcar acum!

Al treilea lucru pe care ți-l cer e curaj. Da, pentru mine, niște curaj pentru a fi mai degajată, mai puțin constrânsă de ce ”cred eu că zice lumea”, să mă faci să fiu mai puțin speriată de ce aș putea face greșit. Să îmi dai un imbold să ”cresc” într-un mod pozitiv. 

Aș mai vrea cât mai mult timp. Sau dacă îți cer ceva imposibil, încearcă să ne dai capacitatea de a înțelege timpul și să știm să-l valorificăm. Că uite și tu cum trece! Nu ți se pare că nu mai reușim deloc să facem ce ne propunem? Ne propunem mult, vorbim despre asta, și îndeplinim puțin.

Și ce mi-aș dori tare, tare, sunt întâlnirile de suflet. Știi tu la ce mă refer! Întâlnirile alea cu oamenii mei speciali, care să mă facă să tresar de emoție și care să mă încarce cu amintiri. Să mă inspir de la ei. 

Lista ar putea continua mult și bine, dar zic că deja am scris cam mult, și după n-o să mai apuci să citești până la final toată scrisoarea mea. 

Acum, vreau să-ți spun că te iubesc! Faci parte din povestea mea și mă simt norocoasă. 

 Îți doresc ca în fiecare an să aduci numai daruri frumoase pentru copilași, și oamenilor ”mari” să le dai multă căldură. 

Avem nevoie de tine în fiecare an! Să ne mai trezești din încordarea în care stăm mai mereu. Fii bun și darnic, și îndrumă-ne spre noi înșine, spre iubirea care stă în noi, spre sufletele de lângă noi. 

Crăciun Fericit, Moșule!

Citeşte mai mult

Lumini si umbre

Stau uneori și mă întreb cum ajungem să iubim anumite persoane, cum discernem ce ni se pare frumos de ce ni se pare urât. Mi se pare că fiecare din noi are o energie pe care și-o alimentează iubind anumite persoane, stând în compania anumitor oameni, citind anumite cărți sau ascultând o anume muzică.

Frumos și urât.

 Relativ.

În funcție de cine, și de ce? Dispoziție? E posibil. Mi s-a întâmplat ca în diferite situații în care aveam stări opuse, să detest ceva ce în alt moment aș fi iubit foarte tare.

Om? Cu siguranță. Fiecare în parte percepe diferit ”frumosul” și ”urâtul”. De unde și vorba extrem de folosită ”Frumusețea e în ochii celui care privește”. Tocmai de-asta poate că ce mie mi se pare superb, ție ți se poate părea chiar absolut oribil. Ar fi monoton să ne placă aceleași lucruri, dar în același timp, mă surprind pe mine fiind foarte ezitantă atunci când văd că oamenii din jurul meu cataloghează un anumit lucru total diferit față de cum am gândit eu.

Facem alergeri. Unele vin conștient, iar altele parcă vin de undeva, din străfundul inimii noastre, păstrate foarte bine și declanșate atunci când le vine momentul. Pentru că sunt clipe când ne atașăm, rezonăm atât de bine cu o persoană ”pur și simplu”. Pentru că ne place. Pentru că ne transmite ceva ce nu putem explica în cuvinte. Și te simți inspirat, ocrotit de o energie bună care vine de la acel om.

Ție ți se pare frumos, celui de lângă tine i se pare urât.

Depinde din ce perspectivă privești.

Strâmb și drept.

Alb și negru.

Iubire și ură.

Bun și prost.

Strâmbul e și drept, albul e și negru. Iubirea e și ură. Ceva bun e și prost. Se amestecă totul, și fiecare ia câte o părticică pe care el o vede și o înțelege.

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Legături de suflet (si 2 ani de blog)

Nu e nevoie să te sune în fiecare zi ca să știi că ți-e aproape. Tu știi că e acolo pentru tine, oricând ai nevoie. Și ea știe că tu ești acolo pentru ea gata s-o ajuți și s-o susții indiferent de situație. 
Putem sta foarte bine zile de-a rândul fără a vorbi, dar având în suflet același sentiment de apropiere și de cunoaștere. Știu că legătura noastră trece peste timp, face față lui și simt că de data asta se vor schimba multe lucruri în viețile noastre, (și chiar s-au schimbat mai mult sau mai puțin), dar niciodată nu se va schimba prietenia. Pentru că n-ai cum să simți că efectiv e ca o soră și să nu fie vorba de acea prietenie adevărată. 
Cum aș putea descrie în cuvinte cea mai importantă zi din viața ei? A fost emoție. Ăsta e cuvântul a cărui definiție am simțit-o pe propriul suflet în fiecare clipă cât am fost acolo, lângă ea, lângă ei. 
Vedeam cum se derulau scene și cum eu, fără să vreau, ajungeam la apogeul emoțiilor. Încercam să mă stăpânesc, dar îmi apăruseră lacrimi în ochi. Eram fericită și mândră. Și îmi doresc să o știu fericită, împlinită și iubită așa cum e acum, toată viața. Iar cel mai frumos cadoul pe care îl are, copilașul ei, să crească frumos, sănătos și fericit! 
 Priveam în jur și mi se făcea pielea de găină. Nu-mi venea să cred că au trecut anii de liceu, că glumele de adolescente au fost înlocuite. În mintea mea apăreau flashback-uri din anii trecuți și mi se făcea un dor nebun. De banca amintirilor. De noi, atunci. Cu absolut toate momentele, fie ele bune sau proaste. 
De ceva timp a început o altă etapă. În forme diferite, pentru fiecare. 
Știu că timpul e limitat. Și că nu ne vom putea vedea atât de des pe cât am vrea. Dar eu știu că noi rămânem mereu cele mai bune prietene. 
Cu drag, 
Teo.
PS: Azi, se fac 2 ani de bloooog!!! :) Wow!
Citeşte mai mult

Ganduri noi si vechi

A trecut ceva timp de la ultima mea postare. Au fost momente când mi-a fost frică să mai scriu. Poate e ciudat, dar mă temeam că am să mă repet, că n-am să știu cum să ating suflete. A fost ca un blocaj în care mă afundam, și nu-mi puteam explica ce e cu mine. Eu, care până acum nu ratam nicio ocazie sau moment să scriu, nu mai aveam dorința aceea apăsătoare de a scrie.

Cred ca eram prea stresata de toate lucrurile si situatiile din jurul meu, și uitam să mai arunc un ochi în străfundurile inimii. Trăiam în aparențele prezentului și continuu mă agățam de gândul că nu fac totul așa cum ar trebui. Mă încăpățânam să cred că trebuie să iasă totul, și nu-mi mai ofeream răgaz. Răgaz să privesc cerul, să scriu fără să mă gândesc cum e bine și de ce e bine, răgaz să nu mă enervez, să nu mai oftez, să nu mai fiu dezamăgită de situații și oameni.

Până la urmă, toți suntem secvențe ale unui film imens. Nu toate clipele pe care le avem de ”interpretat” sunt precum ne-am imagina. Dar le trăim. Ca pe lecții sau ca pe noi motoare de inspirație. Nu tot ce creem e fabulos. Dar poate că acele lucruri pe care noi le considerăm mici, lipsite de importanță, pot inspira și impresiona pe cineva. Pentru că suntem diferiți, și pentru că ce nu văd eu, vezi tu, și invers.

Lumea asta e un film atât de complex și plin de surprize. Nici nu ne dăm seama că fiecare în parte, suntem bogați. Nu suntem bogați pentru că deținem lucruri exterioare, ci pentru că le avem din belșug pe cele interioare. Iar atunci când conștientizăm câte lucruri ”zac” în noi, nefolosite, proaspete și gata ”de atac”, ne putem valorifica bogăția.

Am revenit, după câteva luni de ”încărcare”.

Acum îmi dau seama că mi-a fost foarte dor. ….

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Paste... Pa...ce

Se apropie Paștele. Suntem foarte aproape de o sărbătoare atât de importantă, iar bucuria și recunoștința noastră ar trebui să ne inunde sufletele. Să fim pur si simplu încărcați până la refuz de iubirea Domnului, de frumusețea miracolului Învierii, de lumină. Cu siguranță nu putem fi buni până la capăt, pentru că n-avem cum să nu greșim, e inevitabil, dar să ne întoarcem pe cât posibil sufletul către bucuriile mărunte, către familiile noastre și să mulțumim pentru ceea ce avem.

Oferă îmbrățișări din suflet, zâmbete multe, cadouri cu suflet. Împarte tuturor din liniștea și iubirea ta interioară, iar dacă ele nu sunt atât de prezente în tine, lasă-i pe ceilalți să îți ofere.

Cred cu tot sufletul că Paștele e cel mai frumos nu numai dacă mănânci bunătăți, ci în principal când le împarți la masă cu cei dragi.

Eu abia aștept să râd, să uit de griji, de frici și de greșeli, să mă bucur atât cât pot de magia sărbătorii. Cea mai frumoasă imagine e cea în care suntem cu toții, de la mic la mare, în fața mesei, unde se nasc multe discuții frumoase, poate chiar în pararel și când începem să facem poze, care mai de care mai amuzante. :))

Să aveți un Paște luminat, frumos, cald și plin de Pace. Simțiți cu tot sufletul sărbătoarea!

Cu drag,

Teo.

Citeşte mai mult

Noaptea te vezi mai bine in oglinda

Noaptea...mă văd mai bine în oglindă. Forfota cotidiană încetează, și pot fi din nou doar eu, și... cu mine. Poate că ție nu ți se întâmplă, dar eu noaptea mă văd mai bine și mă înțeleg mai bine. Pentru că fricile mărunte stagnează, agitația se preface în amorțeală,iar  întunericul fizic dezvelește cochilia în care inima a fost încleștată pe parcursul zilei. Noaptea, mă atrage într-o stare de meditație, și tot noaptea, descopăr că atunci când scriu, nu mă mai gândesc la ce-aș putea greși și la ce nu fac bine, nu mă mai cert atât de puternic cu mine, ci las pur și simplu inima să dicteze ceea ce vrea ca eu să aștern. Mă eliberez de stres, de panică, de urâtul ce se strânge picătură cu picătură, fără să vreau, în viața ”de zi”. 

Sunt purtată pe meleagurile cele mai dragi, oamenii cei mai importanți vin cu mine, și visurile nerostite îmi pun întrebări, mă ating cu puterea lor magică și mă fac să tresar, și să îmi proiectez lucruri frumoase, pe care de multe ori mi-e frică să le gândesc, de teama de a nu fi prea mult. 

Autoanaliza se pornește și îmi bifează punctele tari și punctele slabe. Intru și ies la fel de repede, în tot soiul de cotloane ascunse ale amintirilor mele, redescoperind minuni demult pierdute, cărări uitate, uși încuiate și castele dărâmate. Zâmbesc și îmi vine să plâng de dragul momentelor atât de frumoase, pe care sunt norocoasă că le-am trăit. Închid ochii, respir adânc, și spun MULȚUMESC. Mulțumesc Doamne, pentru ce am fost, pentru ce sunt, și pentru ce voi fi! Știu că oricât de ciudat m-aș simți câteodată, sunt binecuvântată. 

Uitându-mă în oglindă, îmi văd și sufletul. Așa cum e el. Imperfect și al meu. Sufletul ăla care pune totul în el, care se suprasolicită și care se macină, care iubește și greșește, care se bucură și se întristează. 

Noaptea, sufletul luminează mai tare. Iese ca un curcubeu și aprinde întreaga constelație. Trebuie doar să știm să îl atingem, să îl iubim, să îl hrănim cu dragoste. Poate că noaptea, steluțele de pe cer reprezintă sufletele noastre aprinse, care ies să își pună întrebări. Poate că nopțile fără stele înseamnă sufletele încuiate, care nu vor să iasă să descopere profunzimea ce se află chiar în ele.

Cu drag,

Teo.

 

Citeşte mai mult

Nume formular