De ce taci? Ai putea vorbi, i-ai putea spune ceva care să-l facă să se simtă mai bine pe omul de lângă tine,ai putea să-l faci să simtă din căldura ta interioară.

De ce taci? Ai putea să spui tuturor cu mândrie ce iubești, de ce iubești și ce valori ai în suflet. Prin cuvintele tale,e posibil să poți inspira oamenii din jur… iar prin tine,un ”instrument” al sorții, pot avea revelații.

De ce taci? Lumea așteaptă să te afirmi, să îți faci loc într-o lume atât de mare și de diversă și să te faci remarcat cu ceva.

De ce taci? Sunt oameni care au așteptări de la tine și care te consideră capabil să spui lucrurilor pe nume.

…Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu mângâiată de cuvinte spuse din suflet și să mă transport instant într-un univers plin de pace și de iubire. Prin doar câteva cuvinte, să simt cum sufletul își recuperează forțele slăbite pe parcursul alergării dintr-o anumită zi.

Mi s-a întâmplat de foarte multe ori ca oamenii din jur să îmi facă trimiteri către oameni valoroși, fie ei scriitori, cântăreți sau actori, și să am adevărate revelații și să rezonez cu toate mesajele transmise de ei.

Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mi se deschidă noi orizonturi prin afirmarea la început stângace și timidă,a unor oameni care promovează bunătatea.

Și am primit întrebarea și eu…

De ce taci?

Ei bine tac,pentru că pot să scriu.

Mi se desprind aripi și pot zbura către fericire prin ”afirmarea” cuvintelor scoase din inimă.

E ceva ce depășește visul, dar e ceva ce implică visul. E vorba de oglindirea mea. E vorba de ecoul meu care se face remarcat, care e puternic și care simt că doar prin scris poate căpăta conturul dorit.

Scriind, sunt eu. Vorbind, îmi rețin din implicarea completă,pentru că intervine timiditatea și frica de a mă repeta. Scriind, mă înțeleg, mă regăsesc, mă compun, descompun și recompun. Scriind, uit de frici, sau le descriu; scriind îmi ofer mie, și sper că și celor ce îmi citesc cuvintele, o bucurie.

De ce tac? Pentru că pot să scriu!

Cu drag,

Teo.

Câteodată,mi-e dor să am ”discuții” cu Fericirea Mea. Să mă pierd în gândurile ascunse și frumoase, să scotocesc în toate cotloanele inimii și să fac să iasă la lumină emoția și iubirea. Mi-e dor să stau de vorbă cu Ea mai ales atunci când sunt supărată,pentru că realizez că îmi lipsește ceva ce cu siguranță își are răspunsul în discuțiile cu Fericirea Mea.

Ce înseamnă fericirea? Fiecare are răspunsul propriu la această întrebare. Câți oameni există, tot atâtea definiții pentru fericire,pentru că fiecare om are idealurile și prioritățile sale.

Stând de vorbă cu Fericirea asta a Mea, descopăr noi ramuri ale ei și noi motive pentru care ea se instalează în mine. Zilnic, Ea îmi oferă impulsuri să zâmbesc și să încerc să ofer măcar un strop de bine.

Fericirea Mea îmi aduce oameni dragi și amintiri alături de ei, Fericirea Mea îmi aduce muzica care-mi face sufletul să se scalde în frumusețe și în magie, Fericirea Mea îmi aduce lacrimi după care un surâs apare, Fericirea Mea îmi aduce în cale oameni pe care să-i admir cu tot sufletul și de la care să iau puterea și energia de a oferi trăiri pozitive.

 Simtirile, pasiunile, trairile si energiile mele sunt ghidate de modul în care Fericirea Mea mă îndrumă. Uneori Ea mă ceartă și mă pedepsește,iar atunci ochii mei devin triști și caută salvarea în alt loc. Dar inevitabil, salvarea mea vine tot odată ce Ea îmi adresează niște ”cuvinte” care să mă facă să realizez de ce am nevoie cu adevărat. Fericirea Mea nu e perfectă, dar mă învață zilnic să răzbat și să găsesc ”soluții” și ”motive” pentru ca zâmbetul să fie la locul lui.

Simtirile, pasiunile, trairile si energiile mele sunt marcate de oameni, de locuri, de momente și de timp.. Mai ales de timp,care sedimentează lucrurile și creează fundamentul Fericirii Mele.

Nu pretind ca Fericirea Mea să mă țină de mână în permanență, dar îmi doresc ca Ea să mă ajute să îmi înving fricile și să mă simt fericită și împlinită cu ceea ce am și cu ceea ce fac. Fericirea Mea trebuie să fie martora evenimentelor din viața mea, trebuie să știe să mă facă să deschid bine ochii și să trăiesc clipele magice la intensitate maximă.

Fericirea Mea.. e în melodii, în versurile melodiilor, în oameni,în sclipirea din ochii oamenilor…

Fericirea Mea zburdă peste tot și își găsește mereu ”motive”.

Acest text este inspirat de ideile de postare date de Ana Nastase si Mara.

”Jocul” continuă,așa că mai aștept idei pentru postări viitoare.

Cu drag,

Teo.

O zi mult așteptată. Emoții și gânduri frumoase către un omuleț atât de drag și atât de cunoscut de mine prin calitățile lui. Un talent mare, bine pus în pagină de o inimă și mai mare. Modelul meu,așa cum îmi place să-i spun, pe numele său, Adela Popescu.

După programul de școală, urma ceva extrem de special,un moment cheie pentru bucuria sufletului meu. Piesa de teatru ”Nunta perfectă”. În frenezia momentului ,mi-am dat seama abia când am ajuns la teatru că am uitat complet de flori. Dar mi-am dat seama că florile de fapt urma să le culegem noi,spectatorii, de pe scenă. Pentru că florile de pe scenă au avut niște petale atât de frumoase încât nu-ți puteai lua ochii de la ele.

O așteptam cu sufletul plin de emoție pe Adela.

Noua ”premieră” din viața ei actoricească (iar în curând,în ”rolul” cel mai important-în viața reală) se numește ”Nunta perfectă”, abia jucată pe scena teatrului ”Elisabeta”.

Cinci fete talentate (Adela Popescu, Cătălina Grama, Adina Galupa, Alina Chivulescu și Laura Cosoi) au expus cinci caractere total diferite, fiecare caracter în parte reprezentând o ”tipologie” care vrând-nevrând, face parte din viața reală,plus un băiat talentat, Dan Rădulescu care a fost nevoit să le facă față tuturor celor cinci ”domnișoare de onoare”.

Intrarea a fost spectaculoasă și mi-a oferit ”boom-ul” pentru o seară de neuitat. Adela mea dragă a trecut cu mândria rolului expus pe lângă mine, eu dându-mi frâu liber emoției și făcându-i semne, ea în schimb oferindu-mi un zâmbet cald și o privire dulce.

Mult umor, replici acide, inocente sau simpatice au fost elementele cheie ale unei ”nunți perfecte”. Fie vorba între noi, o nuntă ce a fost perfectă datorită calității actorilor,pentru că orice participant la această ”nuntă” și-a putut da seama de totalitatea defectelor și frustrărilor expuse pe scenă.

Adela m-a impresionat din nou,în cel mai plăcut mod. Am regăsit-o din nou implicată, cu acea strălucire în priviri și cu acea pasiune pentru actorie și izvorâtă din actorie.

Prietenele ei bune, care i-au fost colege pe scenă, de asemenea m-au impresionat și m-au făcut să aștept cu sufletul la gură fiecare moment al piesei.

Costumele au fost superbe, lumina numai bună, actorii au fost minunați,iar seara mea de 11, stând pe locul 11,un număr drag mie, mi-a zidit în inimă un nou șir de amintiri prețioase.

Fericirea și mândria e mare, și mi-aș fi dorit să îi pot exprima sentimentele astea Adelei,imediat după spectacol,dar ”norocul” meu s-a ”oprit” aici,iar tot amalgamul de sentimente bune revărsându-se chiar acum,aici,pe blog!

Adela, să știi că sunt mândră de tine! În fiecare clipă mai mult!

Ai realizat o muncă excelentă alături de oamenii talentați de lângă tine.

Să ai din ce în ce mai multe astfel de realizări la care să fiu alături de tine cu trup(dacă se poate) și suflet!

11 Mai 2015, îți mulțumesc pentru ce mi-ai oferit! Ai fost o zi importantă pentru sufletul meu!

Cu drag,

Teo.

M-am gândit și m-am răzgândit.. cum aș putea începe mai bine această postare,cum ar trebui să sune ce vreau eu să spun,și nu am găsit o soluție ”ideală” și asta cu siguranță se datorează faptului că eu nu sunt ideală.

Sunt un om care înoată în marea de visuri, de emoții, de dezamăgiri și deziluzii, care se împiedică de obstacole mai mici sau mai mari, care iubește și care plânge, care încearcă sa se exprime și care greșește încercând să construiască.

Sunt eu… și mi-e greu să mă autocaracterizez,să mă opresc și să analizez lucrurile care mă diferențiază de alții. Cu siguranță sunt și eu, ca fiecare persoană de pe Pământ, unică ”în felul meu”. Am propriile concepții, propriile sentimente pe care le gestionez așa cum pot eu, am propriile frici și dezamăgiri, propriile idealuri spre care tind și pe care le proiectez în minte sau pe care le rostesc cu voce ”tare”.

Sunt eu… cea care iubește să asculte poveștile celorlalți și tot eu sunt cea care iubește să își exprime propriile sentimente prin scris, sunt tot eu cea care se fâstâcește atunci când vine vorba de vorbit în fața unui ”public” mai mare.

Sunt un om care se găsește și regăsește într-o multitudine de situații și care rămâne uimit la felurile total diferite de a reacționa,în funcție de moment și de ceea ce inima simte în acel moment.

Sunt construită din defecte și calități, și n-am să fac o ”listă” cu ele,pentru că aș fi cu siguranță subiectivă. Prefer să te las să mă descoperi prin ce scriu și prin emoția pe care o depun în fiecare postare,pentru că știu că o simți.

Iar ca o concluzie la micile săpături pe care le-am făcut în inimă pentru a scrie această postare… îți pot spune că eu reprezint totalitatea momentelor prin care am trecut alături de oamenii pe care i-am întâlnit în cale. Sunt convinsă că fără a trece prin toate momentele de până acum și fără a cunoaște toți oamenii pe care i-am cunoscut până acum, aș fi fost alta și poate că acest blog nu ar fi existat.

Iar acum.. îți adresez din nou ”provocarea”. Te rog să îmi lași un comentariu prin care să-mi dai o ”temă” pentru un post viitor. Aștept cu drag idei pentru continuarea poveștii acestui blog!
 

PS: Dragan Claudia este cea care mi-a dat această ”temă”:să scriu despre mine. Îți mulțumesc,draga mea!

Cu drag,

Teo.

Am de oferit cuvinte, sentimente, momente, zâmbete, lacrimi.. Dar doar unele persoane înțeleg exact ce ofer. Doar unele persoane înțeleg ce vreau să spun și îmi simt bucuria cu care vorbesc despre anumite lucruri sau despre anumiți oameni.. Doar unele persoane sunt ca o relexie a sentimentelor mele..

Reflejo de mis sentimientos..

Sunt niște suflete care îmi captează energia, fiind pe aceeași lungime de undă pe care plutește inima mea. Ca îngerii păzitori, îmi veghează calea și mă ajută să îmi descopăr mai multe laturi ce stau ascunse în colțuri din mine…

Y el corazón latía con fuerza porque recibo alas para volar.

Primesc aripile MELE, care se potrivesc pe sculptura minții mele.

Astăzi,îmi doresc să pornim un ”joc”.. care sper să creeze lucruri frumoase!
Vă invit ca la rubrica de comentarii, să-mi lăsați scrisă o tematică pe care eu să o dezvolt așa cum simt, într-un post viitor!

PS:Dacă vor fi comentarii numeroase, voi realiza postările cu tematicile propuse de voi,în zile diferite.

PS2:Vreau să încercăm să interacționăm și să ne cunoaștem mai bine,prin interesele și subiectele care vă fac inima să tresară. Poate vom continua jocul și în zilele următoare.. Start!

Cu drag,

Teo.

Viața e.. un labirint plin cu obstacole ce trebuie să fie depășite pentru ca la finalul unui drum lung, să găsim împlinirea și descătușarea sufletului de tristețe. Acest labirint astfel se umple cu speranță, lumină și fericire pură. Dar e foarte important să știm cum să apreciem și cum să ne dozăm fericirea,pentru că este extrem de înșelătoare. Ne putem lăsa pradă fericirii într-un mod care ne va distruge frumosul castel pe care reușisem să-l construim până atunci în interiorul nostru. Avem nevoie să pregătim sufletul pentru fericire,pentru ca ea să nu ne distorsioneze percepția despre lume și despre capacitatea noastră. E obligatoriu să fim permanent în alertă, să trăim fericirea cu tot sufletul, dar să îi oprim la timp reglajele pe care le poate face în noi prin cuvinte șoptite ca: ”ești foarte bun/ă! Nu mai e nevoie să mai faci ceva în plus!”

În fiecare zi e nevoie de ceva în plus,de o învățătură care poate apărea de la oricine, sub orice formă. Suntem în permanentă schimbare, și poate și de-asta nu putem fi mereu fericiți… Pentru că cel mai probabil am uita esența firii noastre,simțind că merităm toată fericirea ce ni se oferă.

Schimbarea noastră se poate produce oricând, iar stările diverse din sufletul nostru o facilitează. Așa că fericirea și amărăciunea sunt în strânsă legătură. Una o implică pe cealaltă. Un sentiment e un cumul de particule culese din inimă.. Un sentiment nu e niciodată singur în universul nostru interior. Un sentiment creează un univers,dar îl poate și distruge…

A fi om e un privilegiu ce nu trebuie irosit.. Să facem fiecare zi să conteze.. Cu momentele diverse pe care ni le aduce. Cu siguranță dacă trăim un anume moment, nu e întâmplător..pur și simplu e necesar pentru a ”crește” sufletește.

Cu drag,

Teo.

Nu sunt întotdeauna o prezență agreabilă.. Sunt fel de fel de stări care îmi inundă inima și care mă fac ca uneori să nu-ți răspund cu zâmbetul pe care tu îl voiai..

Nu sunt întotdeauna deschisă și gata de conversație.. Pentru că nu sunt mereu pregătită să-mi las carapacea timidității la o parte..

Nu sunt întotdeauna încrezătoare în mine și în cei din jur.. Sunt momente în care simt că nimic din ce construiesc nu e suficient de bun, de solid, de special pentru a fi pus în evidență, iar ceilalți îmi par străini, tocmai din dezechilibrul meu interior..

Nu sunt întotdeauna hotărâtă să împărtășesc stările și ideile ce-mi traversează mintea.. Pentru că poate pur și simplu nu vreau să simt  în acel moment privirea ta disprețuitoare, care vrea să judece…

Nu sunt întotdeauna percepută de tine ca fiind atentă la ce se petrece, pentru că stau cuminte în colțul meu.. Dar să știi că observ, înțeleg, simt…

Nu sunt întotdeauna capabilă să dau un răspuns prompt, definitiv, la ceva important..

Dar întotdeauna, îmi iau sufletul cu mine. Să nu crezi că sunt ignorantă și nu înțeleg. Simt cu bune și rele, exact ca tine. Dar modul de a exterioriza diferă de la om la om.

Întotdeauna am încercat să ascult ce îmi spui, să înțeleg, și dacă se poate, să te ajut…

Încearcă și tu, să vezi dincolo de exterior..

Eu sunt aici, și aștept ca privirea ta să-mi atingă sufletul,și nu doar învelișul material.

Cu drag,

Teo.

E foarte greu să recunoști că ești în anumite momente: laș, singur, înstrăinat, gol pe dinăuntru, timid, impulsiv.. E greu să recunoști greșeala și să te accepți TU.. pe tine, exact așa cum ești,în fiecare etapă a vieții tale.

E un act de curaj deja, să te privești în oglindă, să-ți vezi sufletul, să te accepți și să îți înțelegi greșelile, să îți accepți defectele și să lucrezi la corectarea lor.

Uităm să vorbim cu sinele… și ne uităm pe noi.. undeva pe stradă, la școala sau la serviciu, în magazinul de unde cumpărăm pâinea sau în tramvai. Ne uităm existența și originalitatea, și ne plimbăm ca niște umbre, mereu la fel, mereu cu aceeași dorință de a îndeplini sarcini stricte, judecând și punând etichete pe oameni fără să avem vreun drept.

Suntem prea orgolioși și ne e greu să acceptăm când cineva ne critică conduita,sau încearcă să ne schimbe în bine. Dar ce ușor ne e să acceptăm laudele,și să le credem pe cuvânt. Brusc,odată cu laudele, stima de sine crește, iar tot universul nostru se rezumă la ce am făcut noi. Dacă nu știm să ne punem bine cu picioarele pe pământ, ne ia valul și ne duce departe… departe de noi și de esența noastră tipic…umană.

Ești curajos dacă încerci zilnic, să-ți învingi fricile, să îți accepți greșelile, să îți ceri scuze, să încerci să te autoanalizezi și să scapi puțin de frustrarea ta care provine din motive diverse și care se revarsă pe ceilalți,prin vorbe nepoliticoase și tot felul de judecăți eronate bazate pe aparențe.

Ești curajos dacă vorbești cu interiorul tău, dacă te regăsești pe tine în muzica care te face să vibrezi, în filmele care îți trezesc emoții,în oamenii pe care îi iubești și cărora la acorzi atenția ta deplină..

Ești curajos dacă îți accepți statutul de om..și dacă trăieși plenar, cu sufletul! Dacă dăruiești energie..se va simți.. ceilalți vor simți,și poate că vor încerca și ei să transmit energie pozitivă celor din jur.

Așa cum ești.. Încearcă să fii așa cum ești, să înțelegi că nu ești perfect și nu vei fi vreodată.. dar în același timp să trăiești frumos, așa cum vrea sufletul tău să simtă. În tine, se află cheia spre fericire și spre iubire.

Cu drag,

Teo.

E frumos să te redescoperi în fotografii, în notițe, în caiete vechi, uitate sau puse bine pe undeva. E ca un univers plin cu surprize,să retrăiești cu ochii minții anumite perioade, datorită unor obiecte care conțin date importante despre ”acele perioade”.

Nostalgie.. bucurie.. tristețe.. speranțe pentru mai departe.. Și părticele din mine,uitate pe ici pe colo,care mă răscolesc și care mă fac să mă întreb dacă schimbările produse în mine și alături de mine au fost benefice.

Astăzi, am răsfoit câteva file scrise de mine,acum ceva timp. Una dintre ele,sună cam așa:

” Cu ochii sufletului… Să mulțumim pentru ceea ce avem!

Viața are atât de multe chei care ne îndreaptă privirea spre adevăratele comori ale condiției umane. Acum,mai depinde de ceea ce suntem noi pe interior, de prioritățile pe care fiecare dintre noi și le impune, depinde de fiecare destin, ce vrea să ofere stăpânului său. 
Stau și mă gândesc, câte minuni avem în viață,minuni pe care le ignorăm, crezând că ni se cuvin fără a lupta pentru ele. Iar din păcate, multe persoane luptă pentru acele daruri speciale care nu le-au fost date de la un bun început.
Chiar vineri, am descoperit (o dată în plus) cât de fericiți ar trebui să fim pentru că (majoritatea) avem instrumentele necesare pentru a jongla printre obstacole și momente de tot felul. 
După cum spuneam, vinerea trecută mi-a oferit ceva frumos, o altă bucățică desprinsă dintr-o filă de viață. Eram la un control oftalmologic (nimic grav),și asistenta de acolo,mi-a pus picături în ochi,urmând să stau câteva minute bune cu ochii închiși.
Am descoperit nerăbdarea incredibilă de a putea observa iarăși toate elementele care mă înconjurau. Aveam un sentiment ciudat,pe care nu mi-l puteam explica. Era ciudat… să aud zgomote și voci, și să fiu capabilă în acel moment doar să îmi imaginez cine se afla acolo și ce se putea întampla chiar lângă mine.
M-am gasit într-o ipostază în care doar ochii sufletului mă puteau învăța, direcționa…și am înteles atunci, ce inseamnă să nu ai capacitatea de a vedea, de a admira culori, oameni, locuri, de a te putea apăra de orice fel de impediment material. M-am întristat puțin, pentru că de cele mai multe ori, în goana noastră după diverse momente, uităm să mulțumim pentru ceea ce avem, fiind mai mereu nemulțumiți de ceea ce suntem, de ceea ce avem, sau de ceea ce există lângă noi. 
Așadar, cred că o lecție frumoasă poate veni în orice loc, la orice oră.. și merită să o dăm mai departe!

Nu uitați să înțelegeți cât e de special să poți fi capabil să creezi, să-ți imaginezi, să creionezi vise și țeluri,fără a avea nevoie de un ajutor permanent. 
Ce frumos e să privești cerul adevărului….mai des!”

S-au schimbat multe și totuși puține. Dar îmi doresc să continui să notez lucruri din viața mea…

Cu drag,

Teo.

Sufletul ia o pauză de la stres și de la aglomerația de sentimente contradictorii pe care viața citadină o oferă cu generozitate. Sufletul ia o pauză benefică, chiar necesară. Sufletul își ia un răgaz pentru a simți din plin,momente unice.

Sărbătorile curățesc,cu siguranță, sufletele noastre îmbibate de prea multe griji, de prea multe preocupări și de prea multe gânduri ce înclină balanța în defavoarea bunătății.

Sărbătorile sunt despre și pentru suflet.

Alături de oameni extrem de dragi, s-au prins de mine alte lecții oferite de discuțiile creionate, și am petrecut frumos pentru suflet. M-am simțit din nou ușoară ca un copil, pentru că m-am lăsat în voia frumuseții cerului, a frumuseții zâmbetelor celor dragi, m-am lăsat purtată de emoția drumeției prin pădure care mi-a încărcat interiorul de bucurie și de amintiri.

A fost exact ce trebuia. Natură, poze amuzante și speciale, râsete, amintiri repovestite, amintiri făcute pe loc,pe iarba de un verde crud și în compania copacilor înfloriți. Am creat alături de draga mea verișoară o poveste haioasă,pe care pozele o spun. Am creat ceva ce ne-a făcut să fim din nou atât de mici încât doar acel joc banal conta...atât era de simplu. Așa de simplu era să fim copii..

Vă las cu o parte a bucuriei mele de Paște.

Hristos a înviat!