Chei către visare și fericire. Chei către dezamăgire și căutare de sine. O mare de gânduri și de emoții. Priviri pline de dragoste primite de la oameni minunați. Încurajări și descurajări. Tot ce mi-aș putea dori și tot ce nu mi-aș dori să fac, să simt, să cred.

E ”locul” perfect de regăsire și de discuție cu mine însămi, e ”locul” unde trebuie să îmi analizez ființa și să îmi îmbunătățesc însușirile.

Sunt oceane cu valuri puternice ce mă târăsc spre suferință și care vor să-mi răpească zâmbetul. Dar sunt și furtuni de visuri și de împliniri sufletești, care mă mângâie și îmi oferă suport, curaj, putere de autodepășire.

Sunt frici, multe frici și multe semne de întrebare. Sunt greșeli și remușcări ale cuvintelor spuse la repezeală. Sunt cuvinte ca ”Îmi pare rău”, ”Te iubesc”, ”Am greșit”, ”Iartă-mă”, ce nu pot fi întotdeauna exprimate verbal.

Sunt simboluri către ce-mi place, ce iubesc, ce admir și ce-mi doresc pentru mine în viitor. Sunt dorințe pentru cele mai speciale persoane din viața mea, sunt cristale minuscule ce formează cele mai puternice sentimente.

Sunt răsărituri, apusuri superbe.. Și mai e și cerul senin. Marea,muntele. Lumea. Totul comprimat la cum și cât pot simți eu.

Un spațiu atât de mic, dar atât de încărcat… de mine și de tot ce mă înconjoară.

Cu drag,

Teo.

Nu te găsești. Nu te regăsești la fel ca acum câteva minute. Nu te simți în confort cu tine,și parcă o schimbare vrea să se producă. Sunt momente pe care nu le înțelegi. Se dau lupte mărunte între elemente total diferite ce stau ascunse în inima ta. Creierul e bombardat de întrebări și te simți nesigur/ă. Ești în impas,și n-ai putea spune care e motivul și care va fi momentul care va opri starea ta.

Nu te mai înțelegi tu cu tine. Și simți că nici cei din jur nu te pot pricepe,că vorbiți diferite limbi ce nu au dicționare care să le poată descifra.

E ploaie pe fundal, și ți se amestecă sentimentele, amintirile, trăirile și dorințele. Tot ce știi e că vrei să fii bine și să inspiri bine.

Cu drag,

Teo.

Ai nevoie de o pauză. Mintea și corpul tău o cer, dar milioane de gânduri își fac loc în mintea ta, și te fac să te îndoiești, să speri, să disperi, să crezi… Și tot așa,mereu de la capăt,ca într-un film pe care-l revezi la infinit. E o perioadă ce pare că nu mai are sfârșit. Ești extrem de închisă de fricile ce au apărut acum, în acest moment al vieții tale, dar ești conștientă că vor urma și alte perioade grele, stresante.

Încerci să evadezi, și te strecori prin momentele de relaxare, te destinzi un pic citind, vorbind cu oameni dragi, realizând ”shooting-uri” cu verișoara ta și alegând apoi pozele ”cele mai reușite”.

Curând, revin gândurile, devii posomorâtă sau îngrijorată, desi poate că nu ai motive să te simți așa.

Cu siguranță ai nevoie de un ”refresh” pe care să i-l oferi creierului tău, pentru ca mai apoi să  dai ”delete” stresului și pentru a te focusa pe momentele speciale de vară, care se tot plimbă prin fața ochilor tăi.

Cu drag,

Teo.

Prea multe așteptări. Prea multe promisiuni. Prea multe vorbe care nu au acoperire. Vântul vine și trece,și spulberă cuvintele, înecându-le în uitare. Nu pot înțelege de ce e nevoie de atât de multe cuvinte care să confirme, care să întărească o faptă ce ar trebui să urmeze. Sunt sunete ce se produc în van, lăsând dezamăgirea să-și facă culcuș în sufletul celui care așteaptă ca vorbele să devină fapte.

Dar faptele se lasă așteptate. Se lasă așteptate până încât așteptarea se transformă în durere și în lacrimi. Sunt fapte mai mici sau mai mari. Sunt oameni care văd faptele mai mici sau mai mari.

Sunt cuvinte care par atât de mari,încât îți rămân adânc întipărite în memorie.

Și mă întreb… Unde sunt faptele vorbelor? Sunt undeva în așeptare?… Parcă plutesc deasupra ta,dar tu ești incapabil să le produci. N-am să înțeleg niciodată de ce ai nevoie de o ploaie de litere care să formeze un mesaj ce nu se va transforma nicicând în ceva concret.

Nu e mai bine să faci, și din când în când să taci? E mai simplu să întrebi:”Vorbele faptelor unde sunt?” Sau ar trebui să fie de fapt? Ne cramponăm de aparența care nu ne va conduce niciodată la esență.

Cuvintele sunt folositoare, pozitive și vesele doar atunci când ele întăresc o faptă, o realitate. Nu putem dovedi nimic nimănui doar vorbindu-i. E o falsă metodă de a confirma o ipoteză. Cuvintele sunt cele care dau un ambalaj frumos tuturor lucrurilor concrete,palpabile pe care le producem.

Poveștile trebuie să fie constituite din fantezie împletită cu repere reale. Fantezia înseamnă comunicarea verbală, iar reperele înseamnă faptele.

Cu drag,

Teo.

Încordare. Stres. Nervi și gânduri care răscolesc și care dau capcane sufletului. Multe emoții. Oameni care sunt alături de tine și a căror prezență te motivează și te amibiționează să crezi în tine și în ce poți să faci.

Urmează momentul ”decisiv”, care îți schimbă cu sigurață într-o măsură considerabilă viitorul. E acel moment care mai cimentează o treaptă pe care tu trebuie să urci. E acel moment care te consumă și care îți oferă în același timp atât de multe.

Apoi vin emoțiile de dinainte să afli rezultatul  ”muncii” tale. Alte întrebări și alte clipe de încordare. Apoi,urmează ”surpriza”, bucuria și liniștea interioară a faptului că oamenii care te iubesc, sunt fericiți. Și ești și tu fericită. Și te destinzi, și începi să-ți reiei activitățile care-ți fac atât de multă plăcere și pe care le-ai întrerupt pentru o perioadă-activități ca scrisul.

Mă bucur să revin aici,pe blog.

Cu același drag,

Teo.

Îți mulțumesc pentru că exist.

Îți mulțumesc pentru că mă plimb în această lume ce e cu siguranță imperfectă,dar de la care am ce învăța.

Îți mulțumesc pentru că am capacitatea să visez și să cred în visurile mele.

Îți mulțumesc pentru că mi-am împlinit unele dintre cele mai mari visuri.

Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să simt emoții uriașe,emoții ale unei fericiri adevărate.

Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să descopăr oameni extraordinari, care mă motivează și mă fac să le urmez exemplul moral.

Îți mulțumesc pentru momentele dificile, și pentru că mă lași să greșesc și să încerc să repar.

Îți mulțumesc pentru că mă ajuți să separ binele de rău și să am rațiune.

Îți mulțumesc pentru acele lucruri ce intră în banalitate la cât de des le realizez, dar care mă fac să mă simt norocoasă,pentru că le pot realiza.

Îți mulțumesc că îmi asculți rugăciunea și pentru că mă întărești mereu.

Îți mulțumesc pentru lacrimi și pentru zâmbete.

Îți mulțumesc pentru familia pe care o am și pentru prietenele pe care mi le-ai dat și care îmi umplu sufletul de bucurie.

Îți mulțumesc pentru că învăț mereu și pentru că îmi dai posibilitatea să scormonesc în interiorul meu și să scot la lumină ceva bun,pe care să-l pot așterne în rânduri pline de gânduri.

Îți mulțumesc pentru deznădejde și pentru puterea pe care mi-o dai.

Îți mulțumesc pentru că îmi oferi revelații.

Îți mulțumesc pentru calități și pentru defecte.

Îți mulțumesc pentru ploaie și pentru soare.

Îți mulțumesc și ar trebui ca mereu să găsesc timpul acela ce trece, pentru a-Ți mulțumi.

Îți mulțumesc pentru tot.

Fără de Tine,nimic n-ar fi posibil și realizabil.

Doamne,Îți mulțumesc!

Ce înseamnă să fii dator vândut? Să ai o mare datorie în bani față de cineva? Sau să îți vinzi sufletul pentru o situație materială?
Cred că ambele cazuri pot reprezenta cu succes definiția unui ”dator vândut”,doar că din punctul meu de vedere, a doua ”variantă” de dator înnegrește sufletul și îl seacă de energie,pentru că descompune sinceritatea și face loc unei stări de latență, o stare în care omul se complace.

Banii vin și pleacă, așadar să fii dator vândut la sensul propriu, nu înseamnă neapărat cea mai ”neagră” situație.

La teatrul Metropolis a avut loc de curând o premieră la care am avut norocul și bucuria enormă de a fi prezentă.

Piesa de teatru de care vreau să vă povestesc se numește exact așa, ”Dator vândut” iar publicul se va putea bucura din toamnă de repezentații numeroase ale acestui spectacol minunat.

Piesa ”Dator vândut” este o adaptare după Eugene Labiche.

Actorii care intepretează sunt: Dan Tudor/Marius Gâlea/Pavel Bârsan (Celimar) , Carmen Ionescu/ Anca Țurcașiu (Doamna Colombot), Adela Popescu/Raluca Straia(Emma), Eugen Cristea/Constantin Dinulescu(Pitois), Marcelo S. Cobzariu/Orodel Olaru(Bocardon), Dragoș Ionescu/Marius Drogeanu(Vernouillet), Florian Bala și Florin Dobre(Zugravii).

Regia: Dan Tudor

Scenografia:Corina Grămoșteanu

Muzica: Vlaicu Golcea

Despre piesă aș putea spune multe, pentru că surprinde personalități reperabile în realitate, comportamente care din păcate uneori, se remarcă tot mai mult în viața de zi cu zi.

Este despre aparență și esență, contrastul ce se creează între acestea, este despre trădare și prietenie, este despre nuntă de formă și este despre viață.. și dacă ești atent unde trebuie, îți dă un semnal de alarmă și îți strigă parcă, ce e cu adevărat important în viață.

Momentele piesei vă las să le descoperiți din toamnă, la teatrul Metropolis! Vă recomand cu toată inima acest spectacol,și nu sunt subiectivă.

După cum știți deja din postările anterioare, Adela Popescu este artista mea preferată și nu am nici cea mai mică îndoială când spun că m-a surprins extrem de plăcut și în această piesă, cu personajul ei, cu talentul ei,iar în afara scenei, cu modestia, căldura și frumusețea ei interioară care se remarcă și la exterior.

Acum, pe final de postare, vă las cu un fragment dintr-un interviu luat regizorului și actorului Dan Tudor: Despre ”Dator vândut”: ”Dator vândut” este spectacolul care are o suită de poveşti amoroase, schimbări de gând, intenţie, răsturnări de situaţie.”

Despre teatru: ”Mă raportez la teatru ca la un cadou pe care l-am primit. Directorii de teatre mă abordează cam aşa: „Dane, vreau un spectacol care să umple sala…”. Spectacolele mele au succes, pentru că, eu mă gândesc la public. Când aleg un text, îmi imaginez că în sală s-ar afla: tatăl meu, nepotul meu, profesoara mea de română din liceu, domnul Toboşaru profesorul de estetică din facultate, şi vreau ca fiecare să-şi ia partea de adevăr din spectacol. Asta m-a şi făcut să fiu un regizor popular iubit şi iubitor.”

Și despre faptul că piesa de teatru are două distribuții: ” Ştiu cât de important este pentru colegii mei şi pentru mine ca un spectacol să aibă viaţă lungă. Pentru noi, astăzi, a face ca un lucru să aibă durată, înseamnă a avea şi timp pentru a-l realiza. Suntem cu toţii împrăştiaţi în tot felul de locuri, situaţii şi lucruri mărunte fără de care n-am putea exista. Fac două distribuţii la acelaşi spectacol, pentru că e cea mai bună soluţie ca spectacolul să aibă viaţă lungă în teatru şi să se joace des şi să fie văzut de cât mai multă lume.”(Ziarul Metropolis)

Eu una abia aștept să mă duc la teatru în toamnă, să revăd acest spectacol și să-i descopăr noi ”dedesubturi”.

Cu drag,

Teo.

Sunt oameni pe care îi acceptăm alături de noi și pe care îi considerăm apropiați,în care ne punem încrederea și pe umerii cărora depozităm visurile noastre cele mai de preț.

Sunt oameni pe care credem că îi cunoaștem doar din priviri, din gesturi.

Sunt oameni care ne fac să ne construim palate din sentimente frumoase și alături de care știm că suntem în siguranță.

Dar cât de tare îi cunoaștem? Suntem capabili să îi înțelegem în totalitate și vice-versa? Unde se oprește încrederea și unde începe îndoiala?

Sunt ei,aceeași oameni pentru care am fi promis și pe care i-am considerat ca pe cap de listă în topul celor mai corecți oameni.

Sunt aceeași oameni, pe care începem să îi vedem cu alți ochi, sau să le descoperim ”noi” laturi ascunse.

Sunt aceeași oameni, dar nouă ni se pare că am avut o eșarfă legată la ochi și că au apărut brusc, alți oameni în cadru care arată fizic, identic.

Sunt aceeași oameni, dar acești oameni ne schimbă pe noi, prin felul lor de a ni se arăta, ”altfel” decât îi știam.

Ni se pare că avem alături străini alături de care ne e rușine să ne expunem sufletul, și mai mult de-atât, ne e teamă să ni-l expunem pentru ca el să nu ne fie invadat de trădare și de sentimente urâte.

Și acum, vedem rămășițele a tot ce-a fost frumos, împrăștiate pe jos.

Sunt cioburi, frânturi de amintiri, clipe vesele și triste, sunt acele etape trăite și lăsate să producă amintiri.

Sunt oamenii care ne învață ce înseamnă să vezi și să nu înțelegi că asta nu e totul,pentru că sunt atât de multe măști care pot fi folosite. Sunt oamenii care ne fac s-o luăm de la capăt cu mai multă forță și ambiție de a reuși.

Cu drag,

Teo.

”Provocarea” poeziei continuă și azi. Încă puțin,și revin cu textele.

Astăzi vă fac cunoscută o poezie despre judecățile pe care oamenii din jur ni le aruncă parcă, înainte de a ne cunoaște. Sper să vă placă.

Cine ești tu?

Cine ești tu?

Cu ce drept îmi populezi ființa?

Cu ce scop adulmeci tot ce fac și ce visez?

Ești un om, exact ca mine,

Și chiar de vrei să mă-nțelegi,

Ți se pare mult prea greu,prea mult și prea profund...

Sunt elementele mele,

Sunt cristale chiar din suflet,

Pe care le recreez,

ori de câte ori visez.

Cu ce drept îmi ții morală

și mă faci să cred c-ar trebui să-ngenuchez?

Te respect și chiar și-așa,

E prea mare tevatura 

Ce-o lași să-și facă urma.

Cu drag,

Teo.