Tu nu stii ce inseamna...

Tu nu știi ce înseamnă…

Au fost ani de zile în care umbra ta, a unui anonim în trecere prin viața mea, a stăruit și mi-a făcut zile amare. Da, acum, pentru prima dată, pot să scriu și despre tine fară să mai doară ca atunci. Pentru că m-a durut atât de tare.. Din exterior poate nu pare, dar câteva cuvinte pot răni până în adâncul sufletului. Apoi, vine o perioadă grea în care vrei să te recuperezi, și nu știi de ce să te agăți. Îți pierzi stima de sine, te pierzi pe tine încercând să contruiești o mască, o fantoșă oarecare care să pară perfectă. Dar tu simți de la zi de zi cât ești de imperfectă și te acuzi, te acuzi și te încorsetezi în propriul venin. Îmi spuneai vorbe precum: ”Ce urâtă ești! Ce bube ai pe față!” sau ”Ce față de mumie ai!” Erai o voce care pe mine mă dărâma. Și te regăseam din păcate, prea des în alți oameni. Îți auzeam ecoul vocii în vocile celorlați. Te confudai cu ei. Tu erai multiplicat în ei. Tu, nici nu contează acum cine erai, și de ce sex erai. Dar în capul meu, totul se rezuma la impresia estetică negativă.  

Și erau momente în care subiectul devenea tabu pentru mine, încercam să evit pe cât posibil să vorbesc despre asta. Acum nu mai neg, nu mă mai eschivez. Până la urmă e o problemă ce nu dărâmă lumea, dar care poate dărâma suflete la un moment dat, pentru că se formează o presiune mult prea mare în subconștient. Problema acneei, căci despre ea e vorba, nu se lăsa dusă cu niciun chip, și fie vorba între noi, nici acum nu a dispărut complet.

De dragul tău, voce, am făcut o grămadă de tratamente și am ascultat o infinitate de sfaturi. Am testat pe propria piele pastile, unguente, măști naturiste și câte și mai câte. Apoi, pentru că am văzut că nimic nu funcționează, am început să folosesc prostește fondul de ten. Nici măcar nu foloseam o nuanță adecvată, și nici nu îl aplicam bine, astfel încât să mă ajute în vreun fel. Dar pur și simplu se formase în mintea mea ideea că machiajul e scutul și că îmi va ascunde ”dizabilitatea” din inimă. Și totuși, mă consideram incapabilă să fiu plăcută, mă simțeam mereu în inferioritate față de ceilalți. Nu mă regăseam cu niciun chip. Până într-o zi când am spus STOP! Ceva s-a schimbat brusc, și am încetat să mă mai reflect în alții ca fiind o mască. Am aruncat la propriu machiajul în acea perioadă, și mi-am dat voie să răsuflu. Eram bine. În sfârșit eram bine cu mine. După atâtea căutări de a arata bine, mi-am dat seama într-un final, că în mine stă frumusețea, și că trebuie să știu să fac din defectele pe care eu le văd și le simt, un fel de atuuri pentru a scăpa de frici.

Au mai trecut câțiva ani, și m-am remodelat. Mi-am impus să mă detașez din când în când de păreri, și să încerc să fiu o persoană din ce în ce mai frumoasă, dar la nivel moral. Am început să mă machiez din nou, așa cum știu eu, dar nu dintr-o disperare exagerată ca atunci, ci din propria plăcere de a mă machia.

Mă privesc în oglindă și pot să îmi spun: ”Nu ești perfectă. Nu vei fi și nu ai fost. Nu ai o față impecabilă, dar tu te simți bine cu tine. Tu ești capabilă să fii cea mai bună versiune a ta, dacă vrei. Zâmbește! Trăiește! Și bucură-te și de imperfecțiuni, pentru că sunt normale.”

Uneori, e bine să ne gândim puțin înainte de a arunca cu vorbe. Nici nu știm cât putem schimba..

PS: Cred că această postare este cea mai personală pe care am scris-o până acum. Cu tot sufletul, și cum nu m-aș fi gândit că voi face.

Cu drag,

Teo.