Tata (CSD 7)

Știi? Am crezut în tine și am căzut de la înălțime într-un ocean adânc de vise spulberate, de dezamăgire și dezgust. Cât a fost totul simplu, erai aici și îmi șopteai cele mai frumoase cuvinte pe care eu, naiva, le înghițeam ca pe un anestezic al problemelor din exterior. Și brusc, tu ai devenit problema. Ai devenit străinul, omul care dă din umeri indiferent în fața vieții. Ai pus mâinile în buzunar, ai început să țipi, să te dezvinovățești și să îmi reproșezi. Făceai doi pași în spate, apoi te apropiai cu un pas, cu un strop de speranță că voi face cum spui tu, călcându-mi în picioare sufletul, sfâșiindu-mi dragostea pe care ți-o purtam.

Nu înțelegeai că primisem cel mai frumos dar….Nu voiai să înțelegi că în mine erau două inimi și că una dintre ele este compusă din mine și din tine și că e menită să ne dea cel mai adânc sens.

Îmi cereai să ucid inima care deja bătea, îmi spuneai cinic, că mă iubești și că nu suntem pregătiți, că nu avem nimic. Aveam totul… ne aveam pe noi.

Și ai decis să pleci. Să ne lași, să uiți, să ștergi cu buretele orice urmă de responsabilitate. Ai distrus lumea noastră, pe care credeam că o construisem solidă, aproape de nepătruns.

Și inima noastră s-a făcut mare. Este frumoasă, deșteaptă, cu ochii tăi și zâmbetul meu. Are cui să-i spună ”tată” în absența ta. Uneori aș vrea să fi fost altfel, și acum să nu fim nevoiți să ne intersectăm accidental privirile, pline de subînțeles, la semafor în graba noastră în direcții diferite.