Scrisoarea lui Bobita

Numele meu este Bobi. Am 11 ani și îmi trăiesc viața pe străzi, prin pădurea deasă, prin vecini și în colțișoare în care mă pot adăposti atunci când vremea e capricioasă. Familia mea nu mai e demult alături de mine, mama a pierit încercând să ne salveze nouă,copiilor ei, viața.Ne era foarte foame,nu mâncasem de câteva zile și cum eram în creștere,aveam nevoie de hrană. Mama era foarte tânără și nu știa ce înseamnă viața acelui orășel mic, dar plin de mașini și de zgomot. Așa că,traversând haotic strada, grăbită să facă rost de ceva de mâncare, de orice putea găsi prin coșurile de gunoi sau pe la porțile oamenilor, a fost lovită de mașină. N-a putut scăpa… Tatăl nostru a plecat încă dinainte ca noi, cei 5 frați, să ne fi născut. Așa că de când a murit mama, noi am rămas fără niciun sprijin. Ne-am descurcat singuri,sau mai bine zis am încercat să ne descurcăm. Drumurile noastre s-au despărțit, fiecare frate a luat-o pe drumul său.  Eu..eram așa de speriat încât tremuram din toate încheieturile. La început credeam că voi pieri de atâta spaimă. Eram singur..Nu știam ce înseamnă viața asta a mea și cam ce ar trebui să fac ca sa-mi fie bine mie,și oamenilor pe care îi vedeam în jurul meu. Așa că am început să cutreier orășelul meu de munte. Am fost surprins să văd că erau oameni buni, așa cum îmi povestise mama, care mă mângâiau și îmi ofereau mâncare. Mie îmi era teamă că dacă sunt doar un pribeag, toată lumea mă va arăta cu degetul și mă va lovi. Am început să prind încredere în mine și să cred că poate,într-o zi,voi da peste un om care mă va iubi și mă va adopta. Dădeam din codiță ori de câte ori oamenii se apropiau,și încercam să îi urmăresc. Într-o zi, credeam că a venit ziua mea norocoasă,și voi avea un stăpân. Un domn bine îmbrăcat, care mirosea bine stătea în parc,pe o băncuță. M-am dus la el imediat cum l-am văzut,așezându-mă bucuros la picioarele lui. Dar… acel om nu m-a plăcut deloc… A țipat la mine, m-a lovit cu picioarele în burtă și m-a izgonit. Am fugit,plângând. Mie îmi erau așa de dragi oamenii. Îi vedeam cum vorbesc, cum se îmbrățișează și cum se comportă,dar parcă îmi era așa de greu să comunic cu ei.

Au trecut ani și ani… Eu am crescut și am învățat să mă descurc în o mulțime de situații. Vara, mi-o petreceam cu prietenii mei,din diferite rase,pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului,lângă o mare de apă,sau un lac,așa cred că se cheamă. Făceam drumeții cu oamenii veniți să viziteze locurile,însoțindu-i în expedițiile lor pe munte. Nu îmi mai era frică de oameni,pentru că acum știam cum să mă feresc de cei care nu iubeau câinii. Era cea mai mare bucurie să văd o familie mare,cu mulți copii, care se distra cu mine. Încă nu înțeleg de ce îi uimea faptul că noi,câinii,îi ajungeam din urmă chiar dacă între timp ne mai și jucam,urcând câte o pantă mai abruptă. Pentru noi vara era așa frumoasă..pentru că simțeam că muncim pentru oamenii noștri. Îi conduceam prin munte,iar la final,ei ne dădeau ce aveau prin ghiozdane. Mâncam tot felul de bunătăți pe care nici nu le visam. Din fericire pentru noi, aveam și apă la discreție. Lacul avea apă bună la gust. Mereu mă gândeam vara…la frații noștri mai puțin norocoși,care vara ar da orice pentru puțină apă. Plângeam de mila lor și îmi doream mult ca ei să-și găsească să bea și să mănânce. Mă obișnuisem cu viața de pribeag.. Dar un dor era permanent în sufletul meu… Și el se accentua atunci când oamenii plecau… Îi vedeam fericiți,pe unii dintre ei chiar cu frați îndepărtați de-ai noștri,de rasă. Ba câteodată mai vedeam și câte un maidanez lângă o familie. Îmi părea bine să-i văd fericiți,dar mi se înmuia inima de dorința de a avea și eu o casă… O curte pe care s-o păzesc, un om căruia să-i ofer toată iubirea mea.. Îmi dădeam seama totuși,că sunt urâțel și în plus,orfan..Nu prea puteam atrage un stăpân.

Perioada iernii era cea mai grea… Ne înghețau lăbuțele,găseam foarte greu de mâncare și nu știam unde să ne mai ascundem când la un moment dat,într-una din nopți,se auzeau bubuituri puternice care parcă veneau din cer. Ne era frică pentru că nu cunoșteam niciun miros,nu înțelegeam ce se petrece. Am aflat că era o tradiție sau un obicei al oamenilor.Ciudat obicei! Dar trecea repede.. Eu totuși mă simțeam în singuranță,pentru că aveam prietenii lângă mine. Întotdeauna când îi am pe ei cu mine,simt că sunt puternic și că indiferent dacă avem mult sau puțin,dacă e frig dau cald..sunt liniștit.

Viața mea de până acum a fost plină… plină de greutăți..dar și de bucurii. Bucurii venite din sufletele bune ale prietenilor și ale oamenilor. Eu mereu încerc să fiu optimist, și să îi înțeleg și pe acei oameni care ne urăsc și care nu ne vor în preajmă. Mă gândesc că poate au sufletele pline de amărăciune, pline de răni pe care nici timpul nici alți oameni nu le-au putut vindeca. Pentru acești oameni mi-aș dori să fac ceva… să le ling mâinile, să le sar în brațe (deși acum sunt cam mare),să îi privesc și să le transmit iubirea mea.

Știu că nu pot…sunt legat de lumea mea..atât de diferită de a lor. Am doar speranța că alți frați de-ai mei vor putea ajunge la inimile lor împietrite.

Acum…mă simt bătrân fizic… În suflet am aceleași sentimente…. Iubesc lumea, mi-e frică de necunoscut, mi-e frică de lipsuri care ne pot aduce moartea..

Mi-aș dori să mai pot fi la fel de zglobiu ca în tinerețe… Dar vremea a trecut… Acum mă dor pernițele lăbuțelor, merg mai greu, mănânc mai puțin.. Și totuși încerc să țin pasul cu cei mai tineri ca mine,încă fac expediții pe munte vara și mă bucur în ritmul meu (de acum) de oamenii frumoși pe care-i văd.

Știu că nu mai e mult…și voi pleca și eu la mama… acel loc nedefinit de care a apucat ea să ne vorbească. Zicea că e o altă lume,unde totul e mai ușor și fiecare cățeluș are un stăpân…unde timpul nu mai e timp,și spațiul nu mai e spațiu. Aștept s-o revăd pe mama…

Toată viața mea m-am simțit inferior pentru că nu am rasă. Și-mi dau seama că nu ar fi trebuit să fie așa. Toți suntem suflete, toți avem sclipire…mai mare sau mai mică. Nu sunt de acord cu oamenii care spun că noi suntem animale fără sentimente, care sunt periculoase pentru că mușcă oamenii. Nu e corect să se generalizeze. Oare voi,oameni dragi,nu aveți în lumea voastră și oameni care sunt răi,care fac fapte urâte? Eu am văzut mulți oameni așa,de care m-am ferit cât am putut tocmai pentru că nu voiam să-i mușc. Așa că n-aveți cum să spuneți că toți câinii sunt la fel..Avem,ca și voi, uscăturile noastre.

Îmi doresc ca viitorul vostru…să fie mai bun…Îmi doresc să iubiți câinii,pentru că și ei vă iubesc așa tare pe voi! Să nu îi mai alegeți doar după aspect…să vă uitați și în ochii lor. Veți vedea lumină, o flacără a speranței vii. Acea speranță că voi sunteți familia, căminul, dragostea.

Îmi doresc ca niciun câine să nu mai trăiască pribeag….Îmi doresc așa tare să nu mai fie câini care să sufere de foame, de frig, de lipsa afecțiunii. Eu și prietenii mei am suferit mult…și n-aș vrea să vă povestesc lucrurile astea,pentru că nu-mi place să mă plâng.

Oamenii mei, vă respect și vă iubesc! Sunt un câine în vârstă, care v-a fost alături fără să știți. Am un suflet ce s-a umplut cu poveștile voastre,pe care le-am înțeles din intonația vocilor și din priviri. Oamenii mei, faceți din lumea asta un loc frumos! Câinii sunt cei mai buni prieteni ai voștri,iubiți-i! Veți vedea câtă căldură și afecțiune veți primi înapoi.

Cu multă emoție…

Bobiță.

PS:Acest text este făcut cu toată inima și cu toată implicarea afectivă… Din iubire pentru câini și din compasiunea pentru cei ce nu au stăpâni.

Cu drag,

Teo.