Rupand tacerea

Am învățat să culeg lecții pentru suflet și de viață de oriunde. Am învățat să-mi permit să deschid ochii mari și să-mi las mintea să adune informații diverse, pentru ca  mai apoi inima să le accepte și să le pună într-un loc ”aparte”, sau să le dea la o parte, să le ignore. Astăzi, citind una dintre povestirile adevărate din volumul ”Miracolul prieteniei” (volum care face parte din colecția Povești Adevărate,colecție tradusă din limba engleză de Dragoș Roșca), am simțit cum inima îmi bate mai tare. Deși e vorba de o povestire extrem de tristă,despre o experiență prin care nicio femeie nu ar trebui să treacă vreodată, mi-a plăcut extraordinar de tare pentru că m-a făcut să văd prin aceste cuvinte, că suferința nu se vindecă dacă oamenii din jur încearcă să nu îți atingă rana care-ți provoacă acea suferință. M-a frapat asemănarea cu povestea unei femei din România, pe care am descoperit-o privind emisiunea ”Vorbește lumea”. Îmi dau seama că nimic nu este întâmplător, și că ”lecția” asta trebuia să ajungă la mine, pentru ca eu să nu mai fac greșeala de a ocoli un ”subiect” ce generează suferință. Să înțeleg că suferința unei pierderi majore nu se stinge, dacă o eviți prin ajutorul cuvintelor. Că e bine să vorbești, să fii alături, să-ți amintești, să îl asculți pe cel de lângă tine care suferă. Am transcris povestirea exact așa cum e. Nu vă mai țin de vorbă! Povestirea se intitulează ”Rupând tăcerea”.

                                                                                        Rupând tăcerea

”Liniște. O liniște atât de asurzitoare, încât îmi plesnea capul de durere. Nici râs, nici plânset, nicio voce nu se aude pe hol, ca să tulbure liniștea din salonul de la capătul unui coridor lung de la chirurgie.

Nu trecuseră încă câteva ore de când salonul vibra de zgomotele făcute de asistente, aparate medicale care scoteau tot felul de sunete și de instrucțiunile date de cineva pe un ton răstit.

Acest salon era destinația mea finală și neașteptată după doua zile de travaliu la maternitate, unde mă obișnuisem deja cu agitația și cu forfota cu care era întâmpinată venirea pe lume a unei noi vieți. Auzeam mame urlând de durere, plângând de fericire sau râzând de bucurie la vederea nou-născuților lor. Acum nu mai era decât un gol imens și tăcere.

Stăteam în patul de spital și mă uitam în gol pe fereastră, și nu-mi venea să cred că lumea exista în continuare. Priveam echipa de muncitori, oamenii trecând cu mașina, forfota din spital, nevenindu-mi să cred că viața lor mergea înainte și că doar a mea se oprise brusc. Cum era posibil ca viața să continue, când viața copiilor mei, care se născuseră morți la 22 de săptămâni, se încheiase înainte de a apuca să respire măcar o dată? Cum puteam trăi fără ei?

Era destul de rău că toți acești străini și persoanele spitalului nu-și dădeau seama cât de mult sufeream. Era de nesuportat că cei dragi nu-mi puteau împărtăși bucuria privind venirea pe lume a copilașilor mei, iar acum durerea de a-i fi pierdut pentru totdeauna. Luni de zile, toată lumea vorbea doar despre cum o să am gemene identice și cum vor alerga ele dintr-o parte într-alta. Iar acum, când aveam nevoie disperată de a-mi împărtăși gândurile, dragostea, speranțele și amintirea lor, subiectul era unul tabu. Familia, prietenii erau acolo și știu că și ei jeleau moartea copilașilor mei. Cu toate acestea, nimeni nu zicea nimic despre primii mei născuți. Am tot încercat să vorbesc despre copiii mei, dar toate răspunsurile pe care le primeam erau menite să-mi distragă atenția de la subiect sau pur și simplu tăceau cu toții.

Într-o zi, am auzit-o pe asistentă vorbind pe hol cu părinții și soțul meu:

-Trebuie să accepte ce s-a întâmplat și să se împace cu situația. Va trebui s-o ajutați să facă asta.

-Dar cum? a întrebat mama.

-Încurajați-o să meargă mai departe și să uite ce-a fost. Puneți deoparte toate hăinuțele și jucăriile, ca să nu trebuiască să facă asta ea însăși când îi dăm drumul de-aici, a spus asistenta. Și orice-ați face, nu discutați despre copii.

Mi-am imaginat cele doua costumașe cu ursuleți cusuți pe buzunare pe care le cumpărasem cu o săptămână înainte și am început să plâng la gândul că cineva le va lua și le va pune într-o cutie. Tristețea s-a transformat în furie surdă: când soțul și părinții au intrat în cameră, am continuat să mă uit pe fereastră, fără să le răspund la salut. Apoi m-am întors cu fața la ei și am spus:

-Deși vi s-a spus să aruncați toate lucrușoarele copiilor, să nu cumva să vă atingeți de ceva de-acolo. Nici să nu deschideți ușa. Dacă vin acasă și observ c-ați mutat măcar un lucru de-acolo, n-o să vă iert niciodată!

Rămași fără cuvinte, au dat doar din cap, au stat jos și au încercat să țină cont de ce le spusese asistenta, și anume să nu pomenească nimic despre copii.

Când îndrăzneam să zic eu ceva, schimbau brusc subiectul. Până și tata, care de obicei ia atitudine în situații de criză, a schimbat subiectul când am început să vorbesc despre fetițele mele.

-Nu semănau deloc, ținând cont că erau gemene. Totuși, cred că amândouă semănau cu mama.

-Da, ai dreptate… Mă întreb ce au de gând să facă cu toată mizeria aia, a spus el, în timp ce se uita pe fereastră.

După mai multe tentative, am renunțat. Iar în camera s-a așternut tăcerea.

La amiază, eram epuizată de atâta liniște, de faptul că toată lumea încerca din răsputeri să uite ceea ce eu țineam atât de mult să-mi amintesc. Așa că m-am hotărât să mi le amintesc în sinea mea și am refuzat să mai primesc vizitatori.

În seara aceea, când tocmai se întuneca, a bătut cineva la ușă. Soțul meu voia să știe dacă familia lui, care aștepta de ore să mă vadă, putea intra acum.

-Nu, am spus în șoaptă.

-A venit Christa.

M-am mai înmuiat puțin. Țineam mult la Christa, cumnata mea, ca la o prietenă, dar mai ales ca la o soră pe care n-am avut-o niciodată. Doream s-o văd și nu voiam să-mi fac socrii să să simtă respinși, așa că am fost de acord să intre cu toții pentru câteva minute.

Au dat buzna în cameră- părinții soțului meu, sora lui, Christa, împreună cu soțul ei. Se îngrămădeau cu toții pe lângă pat, toți în afară de Christa. S-a rezemat de perete ca și când aștepta răbdătoare să-i vină rândul să vorbească. După tot felul de remarci de genul: ”E în regulă, sunt cu Dumnezeu acum” sau ”Doctorii spun că mai poți avea copii”, s-a lăsat liniștea și, într-un final, au ieșit toți, în afară de Christa.

A venit mai aproape și s-a așezat pe scaunul de lângă pat. Și-a scos portofelul din geantă. Sub carnetul de conducere, era o bucată de hârtie împăturită. A desfăcut-o cu atenție, și-a trecut mâna ușor peste ea și, zâmbind, mi-a pus-o în mână. M-am uitat și am văzut că era o fotocopie a unei perechi minuscule de piciorușe.

-Ei sunt copiii mei, a spus. Acum, povestește-mi despre ai tăi.

Mi-am amintit deodată că și Christa pierduse două fete gemene după 23 de săptămâni de sarcină. Înțelegea că, dacă nu-mi exprimam durerea, mă sufocam și îmi oferea o mână de ajutor.

Prietenia se manifestă când faci ceea ce știi că este mai bine pentru prietenul tău, chiar dacă nu corespunde opiniei majorității. Christa știa că tânjeam după viețile acelor copilași și că moartea lor nu va stinge această dorință. Ea știa că, deși i-am purtat în pântec doar câteva luni, eram atașată de ei. Știa că dacă i-aș da uitării nu însemna că mă vindecam, ci m-ar fi rănit și mai mult.

Așa că am vorbit și am plâns, am vorbit și am zâmbit, iar apoi am mai vorbit o vreme. Am vorbit despre chipurile frumoase și mici ale copiilor noștri și despre cât de puternice le erau piciorușele. Am vorbit despre cum știam că aveau să devină doctori, avocați, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel sau mame desăvârșite. Nici nu conta de fapt ce visuri făuream pentru ei; important era că făuream aceste visuri. Am vorbit despre cât ne erau de dragi, despre cât de mult ne lipseau, despre cât de mult îi iubeam și despre faptul că nu vom înceta niciodată să-i iubim.

În sfarșit, tăcerea fusese ruptă.”

Sylvia E. Sheets McDonald

Din Volumul:”Miracolul prieteniei”

Colecția POVEȘTI ADEVĂRATE