Raceala inimii.

Ispita e peste tot. Te pândește în orice situație și așteaptă momentul oportun să acționeze.

 Intervine liberul arbitru și puterea fiecăruia de a elimina ispita, sau din contră, de a o pofti la masa noastră.

E dificil. E foarte dificil să ne controlăm în anumite momente.

 Apare greșeala pe care nici nu realizezi pe moment că o faci. E un fel de visare, de nepăsare, de excludere a realității și e vorba de cursivitatea evenimentelor pe care ar fi trebuit să o oprim. Dar ne oprim pe noi. Ne sustragem de la momentele de progres prin greșeli de diverse intensități și care lasă diverse urme în istoria noastră umană.

Umanitatea ne face duali. Avem bine și rău, fericire și tristețe, repulsie și admirație. Fiecare om este o combinație de alb și negru. Fiecare om e un gri, gri care poate fi pătat, decolorat, dezagregat sau neted. Fiecare personalitate își alege un prototip pe care vrea să-l urmeze în greșelile pe care le face.

După greșeli, urmează iertarea sau neputința de a ierta. Procedeele inimii sunt complexe și ne surprind prin tot ce reprezintă.

Răceala inimii persistă…

Și atunci? Ce putem face?

Ce facem atunci când se instalează acea răceală a inimii care e cu mult mai profundă și gravă ca cea a corpului?

Mă refer aici la persistarea în aceeași greșeală. Greșim, conștientizăm că este o greșeală, o asumăm..dar la următoarea încercare, cădem din nou în dominația ei.

Regretele apar.. și teama se afișează.

Lupta interioară se dă mai puternic ca niciodată, în interior. Binele sau răul, va câștiga. Pentru că totuși, chiar dacă suntem formați din ambele concepte, există o notă definitorie care indică care parte e mai mare.

Cel mai greu e să te ierți tu,pe tine!

Pentru că relația pe care o ai cu interiorul tău se poate deteriora într-atât încât să nu mai ai încredere… în tine!

Vă doresc să puteți greși și repara tot ce puteți. Să greșiți omenește și nu din inconștiență.

Cu drag,

Teo.