Prea in serios

Uneori, e bine să privim lucrurile cu mai puțină încrâncenare, poate că ar fi bine să privim viața ”mai în joacă”, în sensul în care prea multă implicare, prea multă tensiune face rău sufletului. Eu sunt o fire care mereu a luat lucrurile ”prea în serios”. Îmi amintesc episoade din copilărie, când puteam judeca cu maturitate, știind și înțelegând exact ce înseamnă să faci ”o boacănă”. Făceam diferite prostioare, ca orice copil, dar mă gândeam apoi cu regret la ceea ce am făcut și știam că merit să fiu mustrată. Eram conștientă și uneori, mult prea liniștită. Nu-mi plăcea să ies în evidență, lucru care nu prea s-a schimbat nici acum.

Viața e un joc frumos, dar plin de reguli și de obstacole,un joc în care e foarte greu să te ridici, dar în care e foarte ușor să cazi. Dar atunci când cazi, trebuie să știi să te ridici cu zâmbetul pe buze și cu puterea de a o lua de la capăt, o putere mereu mai vie, mai arzătoare.

Mă lupt permanent cu mine să uit de latura asta atât de apăsătoare de ”seriozitate” care îmi macină de multe ori sufletul și mă face să mă pierd de prea multe ori în detalii, în greșeli care nu sunt capitale, în frici și angoase.

Îmi dau seama că am lăsat să treacă pe lângă mine momente care fie și penibile, ciudate, diferite, au avut un farmec deosebit, și cărora acum le duc lipsa. Cum să întâzii la oră? Cum să uit să-mi fac tema? Cum să iau nota aia? Cum să mă dea afară de la nu știu ce oră, doar pentru că i s-a părut că vorbesc? Întrebări care acum mi se par simpatice, pentru că privind în urmă, înțeleg că într-adevăr luam totul prea în serios. Nu puteam fi fără greșeală, nimeni nu poate fi. Mă agitam la orice lucru, intram în panică, greșind, mă speriam că nu pot pricepe ceva ce alții, înțeleg perfect.

Nu pot spune că m-am schimbat prea tare, deși aș vrea să spun asta. Acum sunt alte ”reguli” ale ”jocului” meu, alte angoase, alte temeri și alte lacrimi de ”eu nu o să pot”.

Poate că nu pot din prima în toate, dar la un moment dat, lucrurile se vor așeza. Mă grăbesc să îmi pun etichete pe ”borcanele” pe care le-am pus la păstrare în rafturile sufletului meu. Mă grăbesc spre nu știu ce obiectiv, îmi pun singură piedici din frica aia de eșec ce parcă mă apasă fizic.

Chiar și când vine vorba de virtual, sunt de cele mai multe ori, foarte dură cu mine însămi. Recitind postări vechi de pe blog, îmi găsesc tot felul de exprimări pe care nu le consider suficient de potrivite, ori văd că m-am repetat sau nu îmi mai place ceea ce am scris. Pe fan cluburile pentru artiștii mei preferați, era o perioadă când mi se părea că dacă nu am timp pentru a posta, înseamnă că nu fac o treabă bună. Mi-am dat seama, în timp, că tot ce îți face plăcere trebuie să vină natural, pentru că e suficient să pui suflet.

 De fiecare dată când o astfel de ”avalanșă” de energie negativă mă invadează, revin, răscolesc în mine și desfac toate sertarele din toate rafturile sufletului meu. Și caut, și tot caut.

Găsesc sentimente bune și rele, pasiuni, artiști extrem de iubiți, inspirații, găsesc cioburi lăsate din alte frici, găsesc amintiri, lacrimi, bucurii, credință, tristeți, iubire, dezamăgire, lecții, eșecuri, calități și defecte. Găsesc atât de multe lucruri. Mă adun, și mă calmez. Înțeleg că tot ce păstrez în mine contează, indiferent dacă eu am sau nu încredere în mine. Și că atunci când cad, când simt că nu mi-am făcut suficient de bine temele, mereu există o cale de a repara, de a îmbunătăți lucrurile.

Pentru că dacă ești un om sănătos, îți poți permite să cazi și să o iei de la început.

Viața nu înseamnă alb sau negru. Viața înseamna și alb, și negru, și gri, și multicolor.

Cu drag,

Teo.

PS:Poate că a fost o postare haotică, cu elemente amestecate, este exact starea mea de acum. Așa cum simt acum.