Noaptea te vezi mai bine in oglinda

Noaptea...mă văd mai bine în oglindă. Forfota cotidiană încetează, și pot fi din nou doar eu, și... cu mine. Poate că ție nu ți se întâmplă, dar eu noaptea mă văd mai bine și mă înțeleg mai bine. Pentru că fricile mărunte stagnează, agitația se preface în amorțeală,iar  întunericul fizic dezvelește cochilia în care inima a fost încleștată pe parcursul zilei. Noaptea, mă atrage într-o stare de meditație, și tot noaptea, descopăr că atunci când scriu, nu mă mai gândesc la ce-aș putea greși și la ce nu fac bine, nu mă mai cert atât de puternic cu mine, ci las pur și simplu inima să dicteze ceea ce vrea ca eu să aștern. Mă eliberez de stres, de panică, de urâtul ce se strânge picătură cu picătură, fără să vreau, în viața ”de zi”. 

Sunt purtată pe meleagurile cele mai dragi, oamenii cei mai importanți vin cu mine, și visurile nerostite îmi pun întrebări, mă ating cu puterea lor magică și mă fac să tresar, și să îmi proiectez lucruri frumoase, pe care de multe ori mi-e frică să le gândesc, de teama de a nu fi prea mult. 

Autoanaliza se pornește și îmi bifează punctele tari și punctele slabe. Intru și ies la fel de repede, în tot soiul de cotloane ascunse ale amintirilor mele, redescoperind minuni demult pierdute, cărări uitate, uși încuiate și castele dărâmate. Zâmbesc și îmi vine să plâng de dragul momentelor atât de frumoase, pe care sunt norocoasă că le-am trăit. Închid ochii, respir adânc, și spun MULȚUMESC. Mulțumesc Doamne, pentru ce am fost, pentru ce sunt, și pentru ce voi fi! Știu că oricât de ciudat m-aș simți câteodată, sunt binecuvântată. 

Uitându-mă în oglindă, îmi văd și sufletul. Așa cum e el. Imperfect și al meu. Sufletul ăla care pune totul în el, care se suprasolicită și care se macină, care iubește și greșește, care se bucură și se întristează. 

Noaptea, sufletul luminează mai tare. Iese ca un curcubeu și aprinde întreaga constelație. Trebuie doar să știm să îl atingem, să îl iubim, să îl hrănim cu dragoste. Poate că noaptea, steluțele de pe cer reprezintă sufletele noastre aprinse, care ies să își pună întrebări. Poate că nopțile fără stele înseamnă sufletele încuiate, care nu vor să iasă să descopere profunzimea ce se află chiar în ele.

Cu drag,

Teo.