În adieri, în flori, în suflet...

Ai plecat. Ai plecat definitiv și mie încă îmi e greu să cred. Aveai în tine prea multă viață și bucurie ca să pot realiza

acum că ai plecat. Fără semne, brusc, și prea devreme. Rămân amintiri minunate ce mă fac să plâng pentru că știu că de-acum ele nu se vor mai înmulți, vor stagna și se vor sedimenta undeva în sufletul meu. Mă făceai să râd în hohote și vorbeai 

mult cu și pentru noi. Strâneai cele mai amuzante momente și de fiecare dată când te vedeam nu aveam cum să fiu tristă.

Știai și să fii serios, dar parcă tot glumeț îți stătea cel mai bine. Știu că ne-ai certa dacă ai fi aici și ne-ai vedea

lacrimile, știu că tu vrei să râdem și să ne bucurăm. Dar tu să știi că nu e drept că ai plecat așa! Cum rămâne cu amintirile

viitoare pe care nu le vom mai putea strânge? Cum rămâne cu Crăciunul și Paștele din fiecare an? Cum rămâne cu toți anii 

și frumoși și grei care se vor rostogoli de acum înainte? Nu-i corect! Să știi că de data asta, chiar m-am supărat că asta

n-a fost o glumă foarte proastă. Chiar m-am supărat rău că nu ai venit la noi să ne zici că e o farsă extrem de bine construită

de 1 aprilie. 

Când noi eram mici, eu și verișoara mea ne supăram pe tine pentru toate glumele pe care ni le făceai. Dar nu ne supăram 

cu sufletul. După câteva minute începeam să râdem și după ani, ne aminteam cu umor și nostalgie. Nu vrei să ne mai întoarcem puțin în timp? Să fim noi iar mici și tu aici. Și să mergem pe poiană, să facem picnic ”de la început la sfârșit”, să ne prefacem că jucăm fotbal primăvara, și că schiem iarna. Și să complotăm, să te pui la mintea noastră de copii, să facem poze în cele mai ciudate moduri, să sărim pe tine și tu să te lași prins, să ne gâdili și noi să ripostăm. Și dacă s-ar putea, să facem

și lucruri noi pe care nu am avut atunci ”timp” să le facem, adică am avut suficiente scuze la îndemână. Să facem acum tot ce

nu ne-am permis noi atunci. Să o luăm de la capăt, iar și iar.

Știu că nu se poate. Acum tu ești în lalele, în adierea ușoară de primăvară, într-un porumbel ce zboară grăbit, în lacrimi 

și în zâmbete.... în amintiri și mai ales în suflete. Mereu vei fi cu noi, dar nouă mereu ne va fi dor de tine. Știi de ce, nu?

Fizic n-o să mai putem niciodată să te îmbrățișăm sau să îți vorbim.