Durerea de a te desparti de ceva ce ti-a fost drag.

Aleatoriu, am ajuns în acest liceu. Fără să-mi propun, fără să-mi imaginez pentru o secundă că destinul îmi va duce pașii către acest loc. Mi-a fost frică de noul început, și când îmi amintesc…mă iau fiorii pe care i-am avut atunci, în prima zi de liceu. Mereu mi-au displăcut despărțirile de oameni și de locuri. Mi-a fost greu să mă despart de gimnaziu, un loc în care m-am obișnuit să fiu și să colecționez amintiri.. Obișnuindu-mă cu oamenii și înregistrând în inimă că acolo e a doua casă,unde împărtășesc cu oameni de o vârstă cu mine lucruri bune și rele…

Ajungând la liceu, am luat totul de la zero. Și m-am acomodat mai repede decât speram, și m-am atașat de spațiu și de oameni rapid și tot mai profund. Nu spun niciodată cu voce tare lucrurile astea, pentru că cred că e de ajuns să le simt. Nu mă pot exterioriza mereu așa cum ar trebui, dar liceul mi-a transformat complet percepția despre mine, despre lume..despre ceea ce pot să fac eu. M-a făcut să cred mai mult în mine, să îmi formez o nouă ”gașcă” de oameni apropiați în care să am încredere, m-a făcut să apreciez mult mai mult momentele fericite,prin lecții primite la ore, sau în pauze. Aici am petrecut ani prețioși și frumoși din viața mea în care am simțit cum cineva de la catedră se apropie de sufletul meu și îl mângâie, cum cineva de la catedră își dă tot interesul și se comportă cu mine (cu noi) atât de frumos și sincer. Și tot în anii aceștia am încercat să nu mai iau totul în tragic, și să văd în orice lucru nefast, o mică parte pozitivă, care m-a învățat ceva.

4 ani sunt prea puțini… Deja mi-e dor de ce am acum, de momentele acestea din al 12-lea an de școală. Acum, am același nod în stomac ca și acum 4 ani când mă întrebam cum va fi la liceu,am aceeași senzație că ce am acum, nu se va repeta niciodată. Perioada aceasta unică se va încheia prea repede pentru mulți dintre noi,elevii. Poate că va fi minunată și perioada de după absolvire, dar n-am cum să nu spun cât mi-e de dragă perioada de acum, și cât nu-mi plac ”durerile” care constuiesc o despărțire de o perioadă din viață. Mă copleșesc stări, emoții, amintiri…  Certitudinea e doar prezentul. Nu știu ce-mi va așterne următoarea treaptă din viață..dar îmi doresc ca acest final de capitol care se apropie să fie (pentru toți cei în cauză) cu bucurie, noroc, amintiri de neuitat și îmi doresc ca prieteniile ce s-au creat să rămână intacte din punct de vedere sufletesc.

Cât de repede trece timpul… o bătaie din palme parcă e suficientă pentru a te trezi la marginea uneia dintre călătoriile tale.

Cu drag,

Teo.