Cand iti dai seama ca nu esti un actor bun.

Viața te pune în diferite situații așteptate sau total diferite de gama pe care tu o cunoști din anii pe care-i ai. Te confrunți cu atât de multe momente, încât ai învățat să maschezi o suferință, să zâmbești cu gura până la urechi deși simți cum pământul îți fuge de sub picioare, ai învățat să porți o mască adaptată unei situații de viață. E firesc! Cum ar fi să mergem la o întâlnire sau să fim în toiul muncii și să ne apuce un plans sfâșietor care să te doboare și fizic,nu numai psihic. Nu ne putem preda emoțiilor atât de ușor, pentru că nu toate situațiile ne permit lucrul ăsta.

Și ce te faci când emoțiile scapă de sub control? Ce te faci când simți că gata, robinetul cu lacrimi e acolo, în ochii tăi?

Pur și simplu ți se pune acel nod în gât specific momentelor în care nu te poti abține să nu plângi, nu mai poți vorbi pentru că vocea te-ar trăda… iar vorbele…vorbele celorlalți abundă, și mai mult te încurcă! Cu cât un om vrea să te facă să te calmezi,tu cu atât plângi mai adânc.

E o revărsare de ape. E ca un fenomen natural. În adevăratul sens al cuvântului natural, pentru că n-ai opreliște. Totul se dă în vileag și te înspăimânți de faptul că nu mai poți fi tare și de data asta.

Cât poate fi de ciudat! E doar o mică piedică, una ce poate trece drept minusculă. Și cu toate astea,tu de piedica asta te cramponezi. Plângi pentru ea. De ce? Poate pentru că te simți vulnerabil,descoperit în acea nouă situație?

Hai,capul sus!

Cu drag,

Teo.